Din jurnalul criptic al unui microinvestitor (12)

Din nou despre o sută de mii de euro - dar altfel.

Pierre, Jules şi Lulu nu trec niciodată prin Colţul cronicarului. Nu sunt investitori – nici măcar la nivel micro, precum cel ce scrie aceste rânduri. Pierre, fratele mai mare, vinde panouri solare pe care le produce în China; Jules, mezinul, vrea să fie romancier, dar îi critică pe alţii până îi vine lui inspiraţia; mezina Lulu are o studenţie chinuită de medicinistă. Niciunul n-a avut vreodată o sută de mii de euro, dar tustrei visează cu ochii deschişi la cum ar cheltui atâţia bani – exerciţiu pe care l-am făcut şi eu mai demult, aici.

Însă lor chiar le iese norocul în cale, când părinţii – profesori pensionari – câştigă la loto şi fraţii se trezesc peste noapte cu câte un cec de 100.000 de euro. Fix atât scrisese Pierre într-un bileţel că şi-ar dori să primească, pe când ceilalţi sunt de-a dreptul copleşiţi. Lulu nu se aştepta la mai mult de 20.000, pe când Jules, cu o maşină de spălat defectă, ar fi zis bogdaproste şi pentru 3.500.

Euforia este totală. Şi de scurtă durată.

Fraţii găsesc întâmplător un articol despre marele premiu de la loto câştigat de un cuplu de profesori, valoarea lui – nu mai puţin de 150 de milioane de euro – şi dorinţa celor doi norocoşi de a-şi schimba radical viaţa, mutându-se în Cambodgia şi investind întreaga sumă în construcţia unui orfelinat.

Pierre, Jules şi Lulu sunt şocaţi.

Suta de mii de euro, o comoară incredibilă până cu câteva clipe înainte, este acum o insultă pur şi simplu. Nu trebuie să fii expert financiar ca să înţelegi că fie şi numai zece procente din uriaşul jackpot – cinci milioane de căciulă –, puse într-un depozit la bancă, produc o dobândă lunară care să-i scape de grija zilei de mâine. 10% din 150 de milioane de euro nici nu se simt, mai ales în Cambodgia, unde toţi ăia-s săraci. Rămân bani şi de orfelinat, şi de teren de fotbal, şi de autostradă pân-acolo, şi de un sens giratoriu. În condiţiile astea, numai nişte oameni haini le-ar putea da copiilor lor doar 100.000 de euro, aşa, în batjocură!

Copiii decid să-i înfrunte pe dragii lor părinţi.

O poveste demnă de o piesă de teatru. Cu Şerban Pavlu, Marius Manole şi Medeea Marinescu în rolurile copiilor trădaţi – respectiv Marius Bodochi şi Carmen Tănase în pielea părinţilor puşi la zid. O piesă de aproape două ore, care nu slăbeşte ritmul niciodată, dialogurile spumoase şi replicile memorabile ţînându-se lanţ de la început până la sfârşit.

Principiile contează până la o anumită sumă [de bani]. Dincolo de ea, e numai lipsă de discernământ.

O comedie construită pe cei doi versanţi ai prăpastiei dintre generaţii: copiii care se simt îndreptăţiţi să primească prin însăşi natura lor filială – şi părinţii care simt că trebuie să existe un echilibru între ce primeşti pe degeaba şi ce câştigi prin forţe proprii. O piesă cu o distribuţie aleasă perfect, poate cea mai bună jucată pe scena Naţionalului din Iaşi în acest început de an.