Ciclicitate

Sau mămăliga se face la ochi

Vara se numără avertismentele despre temperaturile cele mai mari din istoria înregistrărilor meteorologice.

Toamna se numără bobocii.

Iarna se numără vacanțele în Maldive (și nu mă dau mare; e doar o constatare că suntem în punctul în care un pic de chibzuială poate face mai ieftină o vacanță pe o plajă exotică decât una la ski în România).

Și primăvara se numără gropile din asfalt. Dacă tu ai plecat aiurea, acolo unde viața se trăiește în șlapi, asta nu înseamnă că iarna nu și-a făcut treaba, mestecând bulevardele și trotuarele.

Cu puțin noroc, primăvara se și astupă gropile. Sau, cum se zice pe stradă, se cârpesc. Ori, într-un limbaj mai elevat, se plombează.

De remarcat că niciunul dintre termenii de mai sus nu e specific activității în sine. Unul e din popor, altul ține mai degrabă de croitorie, iar ultimul duce cu gândul la stomatologie. Mai nicio legătură cu ingineria, construcţiile, asfaltul. După cum nici lucrările propriu-zise nu se fac cu cine ştie ce tehnologie – ci mai degrabă cu recuzită DIY (Do It Yourself): o găleată, o lopată, un bidon găurit.

Într-un cuvânt, pospăială.

Astăzi un nene astupa – cârpind şi punând o plombă – o spărtură lângă o şină de tramvai. A răsturnat ceva dintr-o găleată în gaură, a nivelat frumos cu lopata şi s-a mutat vreo zece metri mai departe, lângă un trotuar. Altă gaură acolo, dar fără linie de tramvai de data asta. Procedura a fost exact la fel: din găleată în groapă, apoi bătătorit cu lopata şi gata.

Departe de mine pretenţiile că mă pricep la drumuri. Totuşi, în mintea mea simplă s-a strecurat un gând: oare asfaltul peste care trece un tramvai n-o fi supus la un stres mai mare decât asfaltul de lângă o bordură? Oare gropile n-ar fi trebuit astupate fiecare cu mixtură diferită, corelată cu sarcinile pe care le suportă?

Dar gândul ăsta a fugit repede – şi m-am agăţat de un altul, văzându-l pe nenea cum zvârlea din găleată, de parcă împrăştia gunoi de grajd pe câmp: oare s-o fi întrebat cineva ce şi-a pus nenea ăla în găleată, să nu plece la “reparat” străzi cu-n amestec de pietricele şi apă făcut la ochi, ca mămăliga?... Că, vorba aia, dacă a ieşit la culoare şi e aşa, “mai tare”, ca o mă’ligă pentru maşini,  nu înseamnă că e şi bun.

Sunt convins că nu, fiindcă doar aşa se asigură ciclicitatea muncii: singurul motiv ca să munceşti azi e să-ţi faci de treabă pentru mai târziu. O muncă aşa, la ochi – cum mi-a explicat bunică-mea că se face mămăliga: ingredientele se pun la ochi şi se lasă la fiert tot la ochi, după cum vrei să-ţi iasă.

Doar că ei îi ieşea de fiecare dată.