Carte - Simon (Narine Abgarian, 2020)

Ainanț Simon, bărbat însurat, moare de apoplexie cu o zi înainte să împlinească 79 de ani. La înmormântare vin Silvia, Eliza, Sofia și Susanna, fostele amoruri cu care defunctul a înșelat-o pe Melania, nevastă-sa — iar ea știe. Ca tot orașul, de altfel.

Cu un asemenea intro în cheie adulterină, ai crede că Simon era un curvar nenorocit, de te miri că l-a ținut Dumnezeu pe pământ atâta timp. Dar altele sunt personajele în tușe groase ale Narinei Abgarian (cine va căuta va găsi la un moment dat o cotoroanță, inexplicabil ajunsă în postura de soacră și bunică, spurcată ca gura de scurgere a iadului).

Secvența înmormântării lui Simon, savuroasă prin subtilul ei umor negru, le introduce în scenă pe cele patru femei, ca apoi scriitoarea să le evoce poveștile de viață. Destine pline de dramatism, construite pe tiparul nefericirii absolute căreia îi scapă foarte rar frânturi de fericire relativă — precum Anatolia celor trei mere, cealaltă eroină a Narinei Abgarian despre care am scris. Tablouri de viață mai mari, în care se deschid nenumărate tablouri mai mici, având în prim-plan femeile și construind în fundal imaginea cuceritorului Simon.

Pentru că Simon era un fustangiu. Femeile au fost singurele repere ale vieții lui. Fără ele, ar fi fost pierdut. Iubindu-le, și-a menținut trupul și spiritul în putere. Și, cumva, în tot procesul ăsta, Simon a reușit să le salveze pe femeile din viața sa.

În momentele critice, dintre lumina cea mai scânteietoare și întunericul cel mai adânc, ale Silviei, Elizei, Sofiei și Susannei, providența l-a împins în calea lor pe Simon, care a văzut dincolo de haosul interior al femeilor, oferindu-le compasiunea lui sinceră, fără margini și necondiționată. Prin acest bărbat, femeile s-au redescoperit pe sine, au învățat să zâmbească și au înțeles că merită să fie fericite, învingându-și chiar frigiditatea. Momentul Simon a devenit ancora fiecăreia în furtuna vieții, un nesperat punct de sprijin pentru decizii capitale — cu consecințe mai bune sau mai rele, însă de pe urma cărora au reușit să trăiască împăcate.

Simon [...] avea acea rară calitate reconfortantă, proprie numai copiilor și bătrânilor: în prezența lui fantomele trecutului se îndepărtau în mod ciudat și uneori era de-ajuns o singură atingere a lui ca inima să se liniștească și grijile să se împrăștie.

Simon este liantul care transformă patru povești de viață disparate în patru episoade ale unui film incredibil. Dar mai este un fir conector care leagă cartea Narinei Abgarian — poate personajul cel mai tragic al romanului: Vardanuș. O ființă prea înceată la minte ca să înțeleagă urâțenia lumii și, astfel, gata mereu să sară în ajutorul oricui. Cu privirea ei șasie și tâmpă, Vardanuș apare în toate poveștile celorlalte, conferindu-le statornicie, doar ca ieșirea din scenă să fie la fel de ștearsă ca existența ei de până atunci.

Era unul dintre nebunii aceia inofensivi, care cu timpul devin o parte inseparabilă din viața oricărui orășel și a oricărui locuitor al acestuia. Se gândeau la ea așa cum se gândeau la schimbarea anotimpurilor sau la ploaia măruntă: era ceva dat, cu care nu puteai decât să te împaci.

[...] Au îngropat teancul de haine de înmormântare și plicul cu bani sub piatra de mormânt a mamei sale, au gravat pe ea numele lui Vardanuș și au uitat de ea pe loc.

Plasându-și acțiunea în Berd-ul natal al scriitoarei, în perioada Armeniei sovietice, Simon este lipsit de farmecul mistic al celor trei mere căzute din cer. Dar asta nu știrbește cu nimic talentul de povestitoare al Narinei Abgarian, care nu te poate lăsa indiferent.