Carte - Oceanul de la capătul aleii (Neil Gaiman, 2013)

Dincolo de orice discuții despre Dumnezeu, paranormal și fantome, sunt ferm convins că lumea din jurul nostru înseamnă mult mai mult decât percepem cu ochiul liber sau cu oricare dintre simțurile noastre.

Oceanul de la capătul aleii lui Gaiman vorbește exact despre asta: despre o realitate rurală englezească, în care un iaz este un portal către o altă dimensiune, o bunică venerabilă este mai bătrână decât universul, iar despre o fetiță de 11 ani nu se mai știe de când are 11 are ani.

Cel care descoperă toate acestea este un băiețel de numai 7 ani, pentru că adulții sunt prea închistați în tipare, prea prinși în rutina de la care nu se abat niciodată, ca să privească în jurul lor cu adevărat, să descopere și să înțeleagă magia.

O povestire plină de fantastic, mult mai atractivă decât Zeii americani. De data aceasta, firul narativ se desfășoară cursiv, fără aglomerări de personaje și fără obositorul back and forth through time — iar cititorul percepe o istorisire închegată, chiar dacă unele apariții sunt ușor derutante.

Într-un final, din substratul Oceanului răzbate un mesaj despre încredere, prietenie și capacitatea extraordinară a copiilor de a înțelege realitănți care adulților le scapă — aceștia din urmă numind-o naivitate:

Știam lucruri cumplite. Dar știam și că nu trebuie să-i las pe adulți să știe că știu. S-ar fi îngrozit. […]

Am văzut lumea prin care pășeam de când m-am născut și am înțeles cât era de fragilă, că realitatea pe care o cunoșteam era un strat subțire de glazură pe un tort de aniversare uriaș și întunecat, colcăind de larve, coșmaruri și foame.

Am văzut lumea de deasupra și de dedesubt. Am văzut că erau modele, și porți, și căi dincolo de realitate. Am văzut toate aceste lucruri și le-am înțeles, iar ele m-au umplut, la fel ca apele oceanului.