Carte - Metro 2034 (Dmitri Gluhovski, 2009)

Citind o carte, ar trebui să te îmbogățești cu ceva: o poveste captivantă care să ofere minții spațiu să evadeze din cușca grijilor de zi cu zi; sentimentul izbăvitor că nu ești singur, că au trecut și alții prin ceea ce trăiești tu și au scos-o cumva la capăt; o idee pe care ai purtat-o cu tine mereu, căreia scriitorul i-a găsit maniera definitivă de a o transpune în cuvinte; un tablou din rânduri negre pe fond alb — din care explodează culori și emoții; o replică genială ca să te ridici la înălțimea unei situații; o justificare pentru ceva ce ai făcut sau nu.

Citind Metro 2034, n-am avut parte de nimic din toate astea. Cel mult, mi-am reconfirmat ideea că, pentru o carte bună descoperită, e nevoie să citești câteva mai puțin strălucite, ca să o apreciezi și mai mult pe cea dintâi.

După un prim volum întunecos și anevoios, Metro 2034 se rupe aproape complet de prima poveste. Decorul este același metrou moscovit postapocaliptic, senzația de rătăcire printr-un labirint (e)tern este aceeași — dar lipsește orice recompensă pentru citirea primei cărți.

Alături de Artiom, protagonistul părții întâi, cititorul se întreabă dacă există vreun rost, un sens final, în toate întămplările la care asistă. Volumul doi ignoră complet această dilemă și pleacă la drum cu alte personaje, pe un alt fir narativ, rezolvând o altă situație — într-o manieră anticlimactică și dezamăgitoare. Ca sentimentul de frustrare să fie complet, Metro 2034 beneficiază de o hartă, dar o bună parte dintre locațiile puse în discuție sunt lăsate în afara ei.

Mai este încă un volum. Povestea în sine nu mă împinge să-l citesc. Am s-o fac totuși, fiindcă altfel ar fi o risipă, de vreme ce am întreg pachetul. Dar mă îndoiesc că voi găsi acolo cheia care să lege tot ce-am citit până acum.