Carte - Fata cu vise alb-negru (Andreea Russo, 2016)
Hotărât lucru: cărţile se trezesc la viaţă când vor ele, iar apoi îşi mai cheamă şi-o surată.
Abia ce am citit despre un sadic excitat de frica pe care le-o insuflă victimelor sale, că am nimerit – luând la întâmplare din bibliotecă un titlu pe care nici nu mai ştiu unde şi când l-am pescuit – peste un volum cu aceeaşi premisă: chiar şi printre cei mai buni oameni se poate ascunde un monstru.
Doar că Fata cu vise alb-negru seamănă mai puţin cu o carte şi mai mult cu un şpalt, un draft care necesită numeroase corecturi şi completări până să ajungă bun de tipar. Celor câteva personaje le lipseşte profunzimea, lumii în care acestea trăiesc îi lipsesc detaliile, iar agresorului îi lipseşte motivaţia. Penuria de amănunte transformă lectura într-una extrem de facilă, dar simplitatea lucrează împotriva autoarei – nu este un merit, ci o lacună ce trebuie înlăturată.
Însă povestea – chiar şi în stadiul de schelet de pe care lipsesc muşchii, tendoanele, vasele de sânge, ţesuturile şi pielea, ca totul să se lege într-o structură funcţională – mi-a plăcut. Am găsit ingenioasă soluţia prin care fata îşi primeşte înapoi cei 20 de ani pierduţi în captivitate şi cele nici 200 de pagini mi s-au părut prea puţine. Autoarea argumentează într-un Cuvânt înainte că minimalismul acesta este un semn al autenticităţii şi al dorinţei de a nu încărca spaţiul cu informaţii, de a-l lăsa liber, la dispoziţia imaginaţiei…
Nu mi-e teamă să recunosc că este o carte mai mult simţită, decât gândită […] M-am grăbit să scriu ceea ce văd, neglijând descrierea amănunţită şi punând accent pe emoţie, deoarece în acest fel percep lumea, deoarece în acest fel văd oamenii şi mereu tind să evit suprafaţa ce rar are să zică ceva esenţial. […] Consider că am zis multe, aş fi vrut să zic totul, dar îmi place să las loc şi pentru fantezia cititorului din timpul lecturii.
…dar problema mea tocmai asta e: scriitura e undeva sus, la un nivel superficial, personajele nu au adâncime, nu transmit mare lucru, cititorul nu se poate ataşa de ele – iar în lipsa acestei conexiuni m-am simţit păgubit de o poveste mult mai bogată, cu mai multe fire narative de oferit (şi, implicit, mai multe hook-uri).
Interesându-mă despre autoarea Andreea Russo, am descoperit o scriitoare tânără, care nu a împlinit încă 30 de ani, cu un număr bunicel de cărţi deja publicate. Prin urmare, sunt toate şansele ca un volum următor să se prezinte cu o anatomie completă: nu doar ideea, ci şi finisajele aferente.