Acum niște luni, în primăvară, în conversațiile lui cu inteligența extraterestră San Ti, Mike Evans evoca frumusețea poveștilor, legendelor, pildelor și basmelor — creativitatea și forța creatoare a speciei umane. Însă entitatea străină percepe imaginarul, ficțiunea, metafora sau parabola drept minciuni; o civilizație care proferează neadevăruri nu este de încredere și trebuie, deci, distrusă.
Pentru mai mult context, vezi primul sezon (și singurul până acum) din 3 Body Problem, pe Netflix.
Ca pentru a oferi o pledoarie negru-pe-alb în favoarea frumuseții poveștilor, a importanței cărților și a puterii lor de a inspira, Anthony Doerr scrie Cetatea cucului din nori: istoria impresionantă a unui manuscris antic pierdut în secolul 2 e.n., regăsit după un mileniu lângă zidurile Constantinopolului, cu foarte puțin înainte ca turcii să-l cucerească — și apoi capabil să schimbe oameni și vieți timp de opt secole.
Opera antică e fictivă, dar autorul ei nu. Grecul Antonius Diogene a scris Minunile de dincolo de Thule, dialoguri despre călătorii; o lucrare în 24 de părți — care s-a pierdut. I-au supraviețuit câteva referințe în “critica de specialitate” a vremii, punctul de plecare pentru textul inventat de Doerr în romanul său (care cuprinde, cum altfel?, 24 de capitole).
În același stil al capitolelor scurte și intercalate, în care Doerr a împărtășit lumii Toată lumina pe care nu o putem vedea, în Cetatea cucului din nori se întrepătrund poveștile a nu mai puțin de cinci personaje:
La mijlocul secolului 15, când soarta Bizanțului este deja pecetluită în planurile otomane de cucerire a capitalei Constantinopole, sărmana Ana trăiește între zidurile orașului.
În aceeași vreme, Omeir este un băiețandru luat fără voie în oastea sultanului, alături de animalele sale de povară.
La jumătatea secolului 20, inadaptatul Zeno, fost prizonier de război în conflictul din Coreea, își găsește liniștea într-o bibliotecă publică din SUA.
Când Zeno trece de 80 de ani, Seymour este un adolescent cu probleme speciale prins în capcana internetului, care devine victima unei grupări eco-teroriste și pune la cale un atac cu bombă.
Iar în secolul 22, nava spațială Argos duce un grup de coloniști pământeni către planeta Beta Oph2. Printre ei, o fată pe nume Konstance.
Cinci vieți aflate la sute de ani distanță unele de altele devin parte a aceleiași povești datorită unui text antic despre Eton cel nemulțumit, care se transformă în măgar, apoi în pește, apoi în pasăre, în căutarea unui fabulos oraș din nori. Cinci destine care își depășesc condiția anonimă, sfârșind prin a fi mult mai mult decât și-ar fi închipuit cineva.
Pare că e imposibil să dai greș cu o carte a lui Doerr — și, în mare parte, așa e. Cetatea este însă un roman mai criptic decât Lumina care a precedat-o, cu un impact emoțional ceva mai redus. Ultimele două pagini ale epilogului îi aparțin lui Constance, într-un final oarecum deschis, căruia îi supraviețuiesc în mod cert manuscrisul antic și 49 de oameni. Despre restul omenirii nu știm însă, nimic.
Cât de mult mă bucur că ai scris despre cartea asta! Ai dreptate, nu poți da greş cu Doerr, e un povestitor minunat.
Iar tu ai prezentat perfect: nici prea mult, pentru cei care nu au citit, suficient pentru cei care uitaseră deja părți (ups!)
A fost interesant să-mi dau seama ce mi-a rămas în minte şi ce nu, din carte.