Când, nu dacă

Visam, într-o vreme, să stăm la casă. Apoi am realizat că am fi devenit sclavii creditelor şi ratelor bancare şi am renunţat. Mi-a părut rău atunci, dar acum nu mai sunt aşa de sigur. Nu depindem de maşini într-atât de mult precum cei care au ales drumul ăsta, adică majoritatea covârşitoare a prietenilor noştri. O dependenţă pe care ei o tratează reducându-şi la minim deplasările – devenind astfel captivi în propria curte (cu ocazionale evadări în curţile vecinilor de pe stradă).

— De ce să mai bat drumul până într-un parc – trafic, aglomeraţie, bădărani – când pot să mănânc o îngheţată pe terasă? ne răspund unii sau alţii când îi chemăm la o plimbare prin oraş.

Ceea ce ei numesc ieşire la aer (nu mai stau pe canapea între patru pereţi, ci pe un şezlong între patru garduri), pentru noi este sedentarism – confortabil, e drept, însă inacceptabil.

Fiind atât de dificil să-i urnim din pătrăţica lor înverzită (spre cinstea lor, cei mai mulţi preferă gazonul şi copacii în ciuda unori curţi strălucind de pavele), e limpede că şi concediile împreună se leagă extrem de greu. Mai toţi ne laudă pentru excursiile pe care le facem – dar mai nimeni nu se prinde la genul de vacanţe active pe care le practicăm.

Prin urmare, ne-am bucurat foarte mult astă primăvară când, dintr-o banală ieşire la o prăjitură, menită în primul rând să le reunească pe F. şi celelalte olimpice la română într-un cadru mai detaşat, s-a născut ideea escapadei la Untold. Se prefigura o gaşcă faină de patru fete, cu mamele lor – şi cu mine (că asta pare să fie soarta mea, să mă urmărească mereu cel puţin şase femei). Unde mai pui că, după câteva zile, cu prilejul unei scurte vizite la Cluj, am atras-o şi pe Oz în povestea asta.

Nişte săptămâni mai târziu au început să apară unele semne de întrebare, când am descoperit că fusesem singurii care făcuseră toate aranjamentele necesare. Dar am zis că poate doar mi se pare, căci nu toţi fac rezervări ca noi, cu luni bune înainte, aşa cum ne-am învăţat, în primul rând prin natura job-urilor.

Cu mai puţin de zece zile înainte de eveniment, semnele de întrebare s-au înmulţit – ba chiar amestecându-se şi cu multe semne de exclamare, când am aflat ce se mai întâmplase:

• Entuziasmul lui Oz s-a topit repede; de unde speram că o să prindem măcar o seară de festival împreună, totul s-a redus la o cafea într-o dimineaţă şi o scurtă plimbare prin Cheile Turzii.

• O mamă cumpărase bilete pentru patru zile, dar luase cazare numai pentru două.

• Cealaltă mamă rezolvase cu cazarea, dar încă nu achiziţionase biletele pentru fete.

• Între timp apăruseră încă o fată şi o a treia mamă, care au hotărât că vor veni la Cluj cu trenul şi se vor orienta la faţa locului.

Din ceea ce părea o gaşcă foarte cool, ne-am transformat într-o adunătură de planuri pestriţe, unul mai ciudat ca altul.

Până la urmă, am ajuns cu toţii la Untold. Am petrecut împreună ziua a doua (sau o parte din ea, cel puţin, fiindcă după concertul Zarei Larsson, numitorul comun de la care pornise totul, unele persoane au început să se topească în întuneric), am avut o tentativă eşuată în a treia – şi ne-am auzit la telefon în ultima zi.

— Nu mai poţi să ai încredere în nimeni, a remarcat O. Vorbeşti cu ei, stabileşti lucruri, apoi fiecare face cum îl taie capul. Nu poţi să mai pui bază în cuvântul nimănui… Plus că-ţi mai fac şi câte-o fază nasoală, de nu-ţi mai trebuie să ai de-a face cu ei vreodată…

— Şi-atunci, am întrebat-o, ce te faci când îţi dai seama că aşa au devenit cei mai mulţi oameni? Pe cine mai păstrezi lângă tine?... Din punctul meu de vedere, asta e problema mai mare.

Nu e o problemă care mi-o pun pentru mine. În ultimii 20 de ani m-am obişnuit să fiu the odd man out, cel pe care lumea nu-l înţelege (sau îl evită de-a dreptul) pentru că face apel la bunul simţ şi oleac’ de raţiune. Dar asta a început după ce am terminat facultatea. Până atunci am simţit din plin cum este să fac parte dintr-o colectivitate, să aparţin unui grup cu norme şi valori proprii – şi chiar să fiu recunoscut drept liderul acelor oameni. Nu e ca şi cum printre copiii betoanelor (la bloc, la liceu sau în căminul studenţesc) am fost ferit de dezamăgiri, dar am învăţat şi ce înseamnă să te poţi baza pe cei de lângă tine.

Şi mi-e teamă că F. şi S., imediat după ea, nu vor mai avea parte de asemenea bucurie, în spatele căreia se ascund nepreţuite lecţii de viaţă. Vor învăţa şi ei, desigur, însă procesul va fi mult mai trist şi cu mult mai multă amăreală decât ar merita.

Dacă o duzină de oameni care se cunosc (mai mult sau mai puţin) nu reuşesc să petreacă patru zile împreună, ce iluzii să-mi fac pentru situaţii mult mai complicate, poate chiar de viaţă şi de moarte?

Şi situaţiile complicate bat tot mai insistent la uşă, una după alta, într-o lume deja învrăjbită şi cu creierii spălaţi de reţelele de inginerie socială (mega-ritualurile satanice de la Untold şi ambulanţele negre ce răpesc copii de pe stradă sunt doar exemplele cele mai stridente):

• scăderea nivelului de trai, care nu sărăceşte doar buzunarele, cât şi spiritul;

• lipsa tot mai accentuată a apei, care ne va împinge cât de repede în bezna instinctelor primare (un motiv de discordie despre care am mai scris acum ceva timp);

• un conflict militar în care alunecăm din ce în ce mai puternic etc.

Necunoscuţii vor deveni duşmani instantaneu, iar cunoscuţii… va fi o doar o chestiune de când, nu de dacă.