Bani din cer

La povestea celor patru portofele – pe care am relatat-o aici – aş fi putut adăuga în seara asta un al cincilea. Pentru că era să-mi pierd, pentru a doua oară, portofelul.

Mă rog, în primă fază, chiar am rămas fără el. Mi-a alunecat din buzunarul larg al unor pantaloni lejeri, de vară, când m-am aşezat pe o bancă (într-unul dintre părculeţele care îi dau primarului Chirica iluzia că gospodăreşte oraşul). Pe lângă plasticele tradiţionale – cartea de identitate şi permisul de conducere, plus câteva carduri –, aveam în el o bancnotă de cinci lei, câteva hârtii de un leu şi un bon (consumat) pentru duzina de PET-uri duse la reciclat azi-dimineaţă.

Am realizat că nu-l mai am la ceva timp după ce m-am ridicat de pe bancă, când dădeam colţul primului bloc. M-am repezit într-un suflet înapoi. Înainte să ajung am văzut că un bărbat se aşezase pe bancă, având lângă el ceva ce putea foarte bine să fie ceea ce căutam.

Într-adevăr, când m-a văzut apropiindu-mă, omul a luat portofelul, s-a ridicat şi mi l-a înmânat. Uşurat în primul rând că scăpasem de bătaia de cap a înlocuirii actelor (şi, oricum, să-ţi pierzi portofelul nu e niciodată ceva plăcut), n-am dat foarte mare atenţiei replicii bărbatului:

— Să ştiţi că voiam să-l duc la poliţie.

Am deschis portofelul. Ca să verific că mai aveam actele, dar şi ca să-i arăt omului că eu eram în poza din buletin. Nici nu mi-a trecut prin cap să văd dacă mai aveam şi mărunţişul, dar omul a interpretat altfel intenţia mea. Cu un gest smucit, mi-a pus în mână un teanc de bancnote îndoite în două. Iniţial nu m-am prins ce se întâmplă, apoi mi-am dat seama că erau banii mei – cu tot cu bonul pentru ambalaje.

— Poftiţi şi banii, mi-a zis pe un ton în care se amestecau ţâfna şi o oarecare panică. Dar să ştiţi că-l duceam la poliţie, a mai rostit el o dată, ca şi cum s-ar fi apărat de ceva.

Şi atunci am înţeles: omul găsise portofelul şi abia ce-l golise când am apărut – şi avea impresia că-l prinsesem asupra faptului.

De atunci au trecut câteva ore şi mă tot gândesc ce am simţit în momentul acela. Dezamăgire? Dezgust? Furie? Uimire?... Ce era în spatele atitudinii omului? Enervarea că fusese prins în flagrant? Ciuda că trebuia să renunţe la nişte bani picaţi din cer?... Nu ştii niciodată ce poveste ascunde cineva, dar lăcomia pentru zece lei şi un tichet de la Kaufland nu poate fi decât semnul unei societăţi bolnave.

Măcar de era vreo sumă monumentală, cum i se întâmplă să găsească lui Henry Perkins – personajul lui Mihai Bendeac din piesa Bani din Cer. S-a jucat la Iaşi pe 9 iunie, însă n-am mai apucat să scriu despre ea. Niciodată nu mi s-a mai întâmplat, de când am deschis Colţul cronicarului, să n-am nicio tragere de inimă să scriu despre o piesă de teatru pe care am văzut-o. Cred că am fost prea decepţionat de cât de mediocră mi s-a părut piesa comparativ cu hype-ul din jurul ei.

Da, m-am amuzat, însă de un umor ieftin, bulevardier, provenit din scene şi dialoguri fără sclipire. Undeva, în fundal, se ascund câteva teme profunde ale naturii umane: tentaţia şi lăcomia (cum o sumă mare de bani poate schimba radical comportamentul, moralitatea și reacțiile unor oameni obișnuiți), frica şi minciuna (pentru a-și ascunde secretul, personajele sunt nevoite să inventeze minciuni din ce în ce mai absurde, care dau naştere situațiilor comice) – dar piesa nu ştie să îndemne publicul la reflecţie şi introspecţie.

I-am mulţumit – şi omului de pe bancă, şi lui Bendeac – şi am plecat.