Patru portofele

4 povestioare, 4 miracole sau poate doar 4 oameni căscați și nesperat de norocoși

La Iaşi a început nebunia pelerinajului la Sfânta Parascheva. Preferata mea în perioada asta este istoria celor patru portofele — una adevărată, de altfel.

Primul portofel

Acum câţiva ani, la un mijloc de octombrie, mă plimbam cu taică-miu şi cu cei mici prin Palas. Cum ziua era neaşteptat de însorită şi caldă, ne-am oprit într-un foişor cât devorau copiii două îngheţate.

Parcul forfotea de oameni, mulţi fiind evident din afara oraşului. Şi cele două fete care erau lângă noi, pe băncile de lemn, erau fără îndoială venite în pelerinaj la Cuvioasă. Le-am remarcat prezenţa, după care nu le-am mai dat atenţie. Doar am sesizat, la un moment dat, că plecaseră.

După ce îngheţatele au fost dovedite, ne-am ridicat şi noi să ne continuăm plimbarea. Atunci am observat, pe bancă unde mai înainte fuseseră fetele, un portfofel căzut între stinghii. L-am deschis; era al uneia dintre fete și conținea cam tot ce trebuie cuiva ca să nu rămână în voia sorții pe undeva: carte de identitate (tânăra venise tocmai din Galați), legitimație de student, bilete de tren înapoi spre casă, ceva bani, un card.

M-am uitat în jur, dar n-am găsit pe nimeni care să semene pozelor de pe documente. I-am lăsat pe taică-miu și pe copii acolo, cu legitimația, în caz că tinerele se întorceau, și am pornit spre unul dintre birourile de informații din Palas. Poate aveam noroc și pe drum o recunoașteam pe fată. Dacă nu, aveam să le rog pe tipele de la Palas să facă un anunț. Dacă nu, urma să sun la universitatea din Galați, în căutarea unui număr de telefon al studentei sau al familiei.

Deja se contura un plan, astfel că m-am relaxat puțin. Însă opțiunile au început rapid să “cadă” una după alta. În drumul spre ghișeu n-am întâlnit pe nimeni; ajuns acolo, o tanti s-a arătat complet lipsită de cooperare — așa că în scurt timp făceam cale-ntoarsă spre foișor, butonând telefonul în căutarea unui contact din Galați.

Cu coada ochiului, am surprins două umbre alergând pe lângă mine. Privind mai atent, le-am descoperit chiar pe cele două fete. Le-am ajuns din urmă și povestea s-a încheiat fericit. Fetele trecuseră pe la Cuvioasă, aveau ceva timp de pierdut până la plecarea trenului și acum porneau spre gară pe deplin încredințate că Sfânta lucrase într-ajutorul lor.

Al doilea portofel

Peste vreo două luni, într-o seară târzie de duminică, deja înghețată de suflul iernii, parcam mașina în curtea blocului — când mă sună prietenul meu care mă ajută cu asigurările:

— Man, tu ți-ai pierdut cumva portofelul?

— Nu, man! am pufnit eu. Dar de la ce te-ai luat?

— Hmm, OK, nu contează… Dacă spui că e-n regulă, poate mi s-a părut mie.

A închis și eu mă întrebam ce l-a apucat să mă sune la nouă seara. Abia venisem de la Carrefour, din partea ailaltă de oraș și… Să-mi trag una! Buzunarul în care pusesem portofelul era acum gol!

Am răscolit mașina. Nimic. Am răsturnat plasele de cumpărături. Nimic. Îmi simțeam stomacul în gât și, totodată, mă afundam în niște nisipuri mișcătoare. Dintr-odată secat de vlagă, am pus mâna pe telefon:

— Man, dacă, să zicem, m-aș răzgândi în privința portofelului, să înțeleg c-ar fi la cineva pe care-l cunoști?

— Deci nu mi s-a părut!… a reacționat prietenul meu, după care mi-a povestit că s-a trezit și el sunat din senin de un necunoscut care mă căuta, de fapt, pe mine.

Apoi m-a pus în legătură cu străinul. Jumătate de oră mai târziu, eram iarăși în parcarea supermarket-ului, mulțumindu-i omului pentru încăpățânarea cu care căutase, într-un portofel căzut în zăpadă și plin cu toate cele, un număr de telefon — găsind într-un final contactului broker-ului de pe polița RCA.

Cu pierderea recuperată integral și eliberat din nisipurile mișcătoare, l-am sunat pe prietenul meu, să-i mulțumesc încă o dată. El mi-a povestit o altă tărășenie.

Al treilea portofel

Odată început sezonul reducerilor de iarnă, prietenul meu a zis să arunce o privire la niște haine, cât aștepta să-și întâlnească ultimul client din ziua aceea. Fusese o zi cu o grămadă de încasări și aceea urma să fie ultima înainte să meargă la bancă și să depună tot cash-ul.

Pe când proba ceva la cabină, l-a sunat clientul, că ajunsese mai devreme. Prietenul meu s-a grăbit, ca să nu-și lase mușteriul să aștepte — și numai când respectivul i-a dat și banii săi a realizat că lăsase în cabina de probă gentuța cu toții banii din ziua aceea, niște mii de euro deloc puține.

Trecuse mai bine de jumătate de oră de când ieșise din magazin. S-a întors val-vârtej acolo. Cabina respectivă era goală: lipsită de orice ocupant și de orice alt obiect în interior. Cu toate culorile spectrului nălucindu-i-se în fața ochilor, s-a repezit la casele de marcat, unde o tânără foarte amabilă îi confirmă că găsiseră gentuța și o puseseră deoparte, în eventualitatea întoarcerii proprietarului.

Prietenului meu i s-au muiat picioarele de ușurare. În câteva minute, avea din nou geanta și banii, toți. Când fata, care nu umblase în interior, a văzut conținutul n-a știut cum să reacționeze și doar i-a zâmbit bărbatului din fața ei — iar el a zis că era cel mai frumos zâmbet pe care-l văzuse vreodată. Prietenul meu i-a dat fetei o mie de lei, rugând-o să-i cheltuie doar pentru ea și sufletul ei, pentru că și ea tocmai salvase un suflet.

Al patrulea portofel

Mă rog, e mai degrabă un portcard, pe care tipul din parcarea de la Carrefour îl pierduse cu ceva timp înainte. Erau cardurile de pe firmă, le-a rătăcit într-un weekend, iar lunea trebuia să plece într-o delegație importantă. Dar i le-a găsit cineva suficient de curios să caute firma pe net și cu datele de contact a ajuns la el. La sfârșitul acelei zile, pățania era ca și uitată — mai puțin găsitorul, cu care devenise prieten bun.

La asta se gândise imediat ce-mi văzuse portofelul pe jos și a știut imediat ce are de făcut.

---

Partea interesantă este că poveștile funcționează așa cum sunt înșiruite mai sus, cât și în ordine inversă — cum s-au petrecut de fapt: prietenului meu i-a găsit cineva geanta cu bani rătăcită; el a ajutat apoi un străin (cu propria-i pățanie) să-mi returneze portofelul; în fine, eu am ajutat un pelerin să se întoarcă acasă cu bine, după ce-și adusese evlavia la Iași.

Cineva cu credință ar spune că e ilustrarea perfectă a modului în care Dumnezeu lucrează prin oameni.

Cineva mai puțin convins — adică eu, având denumirea științifică de agnostic — ar spune că e un semn că bunătatea n-a pierit cu desăvârșire din oameni.

Cert e că dacă un asemenea lanț de fapte bune este posibil, lanțul unui blestem transmis de la un om la altul este de asemenea posibil. Motiv pentru care premisele din filme precum The Ring (2002) sau Smile (2022) devin și mai creepy decât deja sunt.

P.S. Dacă eşti în căutarea unei fapte bune, să ştii că nu doar la Iaşi se petrec minunile. Oriunde ai fi, dă un share! Spune-le şi altora despre Colţul cronicarului şi începe chiar tu un lanţ de fapte bune!