O însemnare prilejuită de experimentul Multisenzorial din acest weekend, de pe scena Teatrului Naţional din Iaşi. Prin urmare, nu e numai de citit, ci şi de ascultat.
Prima dată m-am întâlnit cu muzica simfonică oarecum forţat de M., în serile de joi când o însoţeam la Ateneu. Până să descopăr plăcerea cititului cu o întreagă orchestră pe fundal, concertele mi se păreau extrem de plictisitoare. Câteodată eram absorbit de mişcările în sincron ale artiştilor; îi priveam cum manevrează instrumentele şi scot din ‘năuntrul lor sunete meşteşugite – şi am ajuns să cunosc destul de repede numele tuturor instrumentelor de pe scenă. Dar nu reţineam nici în ruptul capului numele bucăţilor muzicale. Concertul nu-ştiu-care pentru vioară al lui Mozart, concertul nu-ştiu-care pentru pian al lui Beethoven – cunoscătorii din sală aproape cădeau pe spate citind titlurile în programul serii, dar mie nu-mi spuneau nimic. Pe mine mă entuziasmau mai degrabă tempo-urile în care erau interpretate secvenţele: căscam de-mi trosneau fălcile la un adagio sau andante (intrerpretări lente), mă dezmeticea un allegro sau un vivace (interpretări rapide) şi mă distram la culme când violoniştii lăsau arcuşurile şi executau vreun pizzicato.
Următoarea întâlnire cu muzica simfonică a fost în facultate. Prin anul doi am scos o fată la film – The Phantom of the Opera (2004). Era un octombrie târziu, într-o sală de cinema dărăpănată şi rece, dar interpretarea grozavă a muzicii lui Andrew Lloyd Weber a salvat seara şi a adus-o pe ea în braţele mele.
Eram prieten bun cu frate-său, ea era boboacă, lucrurile păreau să se lege între noi şi, cu o scurtă pauză în vacanţa de iarnă, au urmat câteva luni foarte frumoase… Până când i s-au aprins călcâiele după un Prâslea mai mic decât amândoi, cu care s-a sărutat fix la cheful de ziua mea.
Dezamăgit în dragoste (iar), m-am refugiat în muzica celor de la Nightwish şi a unor interpretări fabuloase cu acompaniament live de orchestră. Ascultând versiunea lor a Fantomei de la Operă, mi-am amintit că o întâlnisem cândva pe Eva, imaginea ei vindecându-mă uşor-uşor după proaspătul eşec.
În vara în care am terminat facultatea am închiriat un apartament cu o cameră. În anul următor m-am angajat în bancă, muncind literalmente de dimineaţă până seara, în Iaşi ori făcând naveta la Paşcani. În puţinul timp de repaus pe care-l mai aveam mi-am cultivat pasiunea pentru filme – descoperind o altă dimensiune a lor: muzica. Iar cele mai impresionante coloane sonore sunt interpretate, bineînţeles, cu orchestră.
În 2015, o melodie lua cu asalt topurile de pe mapamond: Faded, a DJ-ului Alan Walker, cu versuri interpretate de norvegianca Iselin Solheim. Greu de găsit o melodie cu mai multe remixuri sau cover-uri! Poate cea mai faină variaţiune pe care am găsit-o pe YouTube este un concept pentru… vioară.
Şi cred că însuşi Walker a realizat ulterior potenţialul orchestral al piesei, lansând versiunea Restrung.
Iar în acest weekend am urmărit un recital al cvartetului de coarde Sonore (vioară, violă, violoncel). Timp de o oră am ascultat unele dintre cele mai cunoscute bucăţi din coloana sonoră a unora dintre cele mai populare filme, începând – cum altfel? – cu The Phantom of the Opera şi trecând prin Frozen, Friends, Liceenii, The Jungle Book, Skyfall, Scent of a Woman, Interstellar, Harry Potter, Schindler’s List, Lord of the Rings, Pirates of the Carribean, Game of Thrones. M-am revăzut copil pe rândul meu din faţa scenei Ateneului, într-unul dintre momentele de sinceră fascinaţie pentru revărsarea de emoţie ce izbucnea din viori, la atingerea magică a arcuşurilor. Dacă în copilăria mea ar fi existat genul acesta de spectacole, inspirat din muzica de film, cred că M. ar fi avut o reală problemă în a mă scoate din sala de concerte.
Şi, până la urmă, cred că rămân iremediabil cucerit de vioară şi de nenumăratele emoţii care se nasc între corzile ei şi în cutia ei de rezonanţă.
Nightwish, stiam eu ca avem ceva comun :)). Altfel prea gandeam la fel sa nu avem ceva in comun !!
Noi ascultam multa opera iarna, seara cand citim.