Zodia războiului

Sau nostalgie la 50+

În grila de programe TV a celor de la Digi este un canal — Comedy Central — a cărui singură menire este, cred, de a difuza în buclă infinită două seriale de comedie: Two and a Half Men și The Bing Bang Theory.

Ceea ce nu este un lucru rău. Din contră, e o alternativă la practica binge watching care a apărut odată cu Netflix și celelalte platforme de streaming venite după el. Grație lui Comedy Central a devenit posibil să urmărești un serial de 12 sezoane într-o manieră complet aleatorie — și să aibă sens. Contextul și personajele principale au devenit atât de familiare, încât nu mai contează că dimineață ai văzut câteva minute din S03E07, iar seara ai nimerit peste S07E03.

Când pe Eurosport nu e snooker, ori nu mă prinde vreun documentar de pe canalele consacrate, atunci Comedy Central e varianta perfectă pentru puținul timp în care mă uit la televizor.

Un alt serial ce ar putea rula cu succes în buclă infinită e M*A*S*H — “serialul care a redefinit televiziunea” în perioada 1972-1983, declară unii. Iar eu spun “ar putea” fiindcă necesită o audiență cu un alt nivel de sensibilitate decât a publicului-țintă pentru Comedy Central, care poate alege și dintre Las Fierbinți (fără îndoială de lăudat pentru longevitatea lui), Bravo, tată! Ăștia suntem, atâta putem! + celelalte câteva titluri de pe Antena 1, inexplicabil diferite deși pare că e doar același serial (submediocru) care nu duce nicăieri.

Povestea medicilor militari americani care operează în regim de urgență imediat în spatele frontului din Coreea (1950-1953, conflict care, tehnic, nu s-a încheiat nici azi, fiind semnat doar un armistițiu) este o satiră percutantă și un manifest înțepător împotriva războiului, văzut ca o distrugere ireversibilă a Vieții:

Hawkeye: War isn’t hell. War is war and Hell is Hell. And of the two, war is a lot worse.

Father Mulcahy: How do you figure, Hawkeye?

Hawkeye: Easy, Father. Tell me, who goes to Hell?

Father Mulcahy: Sinners, I believe.

Hawkeye: Exactly. There are no innocent bystanders in Hell. War is chock full of them - little kids, cripples, old ladies. In fact, except for some of the brass, almost everybody involved is an innocent bystander.

Ceea ce a început ca o comedie menită să capitalizeze succesul la public al filmului artistic M*A*S*H (1970) a devenit un fenomen cultural, într-o perioadă în care America era tot mai vlăguită de războiul din Vietnam. Loretta Swit (interpreta oacheșei asistente-șefe Margaret “Hot Lips” Houlihan) observă chiar că luptele din Coreea au ținut trei ani, în timp ce serialul a rezistat timp de 11 sezoane. Nu e de mirare că episodul 251, ultimul, transformat într-un eveniment cinematografic de două ore, deține recordul absolut de audiență în America: peste 100 de milioane de spectatori, conform estimărilor oficiale.

• NOTĂ. Privind restrospectiv, sunt convins că ideologia woke de astăzi consideră acest film o abominație. Distribuția principală este eminamente albă și cuprinde o singură femeie.

În prima zi din 2024, compania de televiziune Fox a difuzat un “nou” documentar, intitulat M*A*S*H: The Comedy That Changed Television. Pun ghilimele pentru că nu e nimic realmente nou: testimonialele producătorilor și ale actorilor principali (cei încă în viață) despre ceea ce a fost practic un experiment de televiziune au tot fost difuzate de-a lungul timpului. Ce merită reținut, însă, este că serialul a fost produs acum 50 de ani, dar mesajul rămâne la fel de actual din cauza conflictelor din Ucraina și Gaza — prin care întreaga lume rămâne în zodia războiului.

Pentru mine, M*A*S*H este un serial definitoriu, care mi-a deschis pasiunea pentru filme. La 14-15 ani cât aveam când a rulat ultimul episod, citisem deja mult despre cel de-al doilea război mondial (studii și analize documentate, precum jurnale de pe front din biblioteca bunicilor), înțelegeam — la nivelul meu — drama umană care este războiul, la nivel individual și colectiv. Urmărind M*A*S*H am plâns și am trăit aceleași emoții ca atunci când l-am citit pe Sven Hassel (volumul dedicat măcelului de la Monte Cassino mi s-a părut de o emoție aparte). După care am râs cu gura până la urechi, pentru că umorul pare să fie singurul refugiu credibil din fața morții.

They don’t make’em like they used to, spun americanii. O fi așa, n-o fi așa — cert este că umorul de calitate va fi mereu apreciat pentru capacitatea sa fenomenală de a atrage atenția asupra lucrurilor serioase.