Voltaire trebuie să moară

Oraş întins pe şapte coline mari, Iaşul înseamnă şi o puzderie de dealuri mai mici. Toate sunt cuprinse de ani buni de o erupţie imobiliară. Se construieşte pe rupte: case, duplexuri, triplexuri, case înşiruite, cartiere de case, blocuri mici, blocuri mari, cartiere de blocuri – închizând cartierele de case ca într-o închisoare.

Toate-şi trag seva din oraşul primordial, prin arterele îmbătrânite ale unor drumuri vechi de zeci de ani, construite în vremuri când numărai pe degete câte maşini treceau în răstimp de-o oră printr-o intersecţie.

Zona metropolitană a Iaşului înseamnă oraşul şi o seamă de localităţi limitrofe, cândva sate – acum devenite ceva mai mult, nedefinit, odată cu boom-ul imobiliar. Fiecare dintre aceste zone s-a transformat într-un ţintar de străduţe înguste, fără trotuare, unele nici măcar fără asfalt. Amalgamuri labirintice numite pompos zone rezidenţiale, în care s-a construit haotic, lacom şi înghesuit, cu minimă îngăduinţă pentru străzi şi alte forme de infrastructură urbană (trotuare, staţii de autobuz, hidranţi).

Un exemplu de labirint.

Prin unele locuri, pe unde abia încape o maşină mică, se cheamă că s-a adresat situaţia prin stabilirea de sensuri unice. Ca şi cum având o direcţie de mers obligatorie, gardurile s-ar trage înapoi şi strada s-ar lărgi când e nevoie să intre un camion cu mobilă de fiţe, o vidanjă – sau, mai grav, o ambulanţă ori autospeciala de pompieri.

Discuţia despre cine este de vină pentru harabura asta începe cu autorizaţiile eliberate în neştire de autorităţi incompetente, se întinde până în curţile oamenilor care întâi dau banii şi apoi se plâng – şi dă pe-afară pe şantierele dezvoltatorilor imobiliari, care, trăind într-o democraţie, se simt liberi să facă ce vor cu pământul lor dobândit cum numai ei şi primarele de comună ştiu.

Un haos cu spoială de reşedinţe cochete şi luxoase, nimic altceva decât o nouă faţetă a libertăţii prost înţelese din care România şi-a făcut un titlu de glorie în ultimii 35 de ani. În decembrie 1989, românii au ieşit în stradă clamând libertatea cu orice preţ (şi inexplicabil de mulţi au murit pentru asta) – iar astăzi suntem incapabili să înţelegem că primul preţ plătit este chiar libertatea însăşi, reflecta Scepticul într-un comentariu.

Ajuns cu gândurile aici, observ că sunt blocat cu maşina într-un ambuteiaj, inevitabil în punctul de scurgere al unui asemenea cartier în magistrala chinuită spre oraş. Am vizitat una dintre cunoştinţele răsfirate printre colinele Iaşului – oameni care foarte rar mai ajung în oraş. Sub motivul (greu de combătut, de altfel) al traficului infernal, au ajuns prizonierii curţii lor de 500 de metri pătraţi, în cuşca mai mare a străzii pe care locuiesc.

E un moment nefericit al zilei, într-o zi nepotrivită din an – cu fluxul oraşului dat peste cap de restricţiile impuse în zona centrală de Raliul Iaşului, blocajele propagându-se ca un cancer pe arterele şi aşa sufocate la sfârşit de săptămână. Pot să mă enervez sau pot să mai iau o doză de scepticism sănătos dintr-un articol.

Plecând de la mega-evenimentul chinezesc al săptămânii

• grandioasa paradă militară (cea mai mare din istoria sa), prin care China a marcat în felul ei 80 de ani de la V-Day – victoria poporului chinez în războiul de rezistenţă împotriva agresiunii nipone şi, respectiv, sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial)

sau, după preferinţe,

• întâlnirea trilaterală China (Xi Jinping) – Rusia (Vladimir Putin) – Coreea de Nord (Kim Jong Un), pentru a demonstra puterea geopolitică a Orientului,

Alex readuce în discuţie libertatea:

China ne propune un model în care prosperitatea și stabilitatea sunt garantate prin renunțarea la o parte din libertate.

Occidentul susține că libertatea este condiția sine qua non a oricărei prosperități autentice.

E o discuţie care naşte întrebări de tot felul. A mea a fost:

— Merită să susţin libertatea cu orice preţ, dacă ea înseamnă să moară copii împuşcaţi în şcoli?

— Oare dilema asta nu o punem, de fapt, pentru a ne justifica noi înșine renunțarea treptată la ceea ce definește o societate deschisă? a replicat Alex.

— Întrebare ca răspuns la o altă întrebare? am remarcat, fără să-mi scape ironia unei a treia întrebări.

— Păi, întrebarea ta finală e teribilă, pentru că nu are un răspuns filosofic, ci doar unul uman, profund personal.

— Poate că nu toate societaţile trebuie să fie deschise. Democraţia nu e pentru toată lumea. Aparent, noi, românii, nu ştim ce să facem cu ea, o reducem la un post-comunism maladiv.

Un dialog complicat, greu de scos în public într-o lume tot mai refractară la dialog, care nu mai vrea să dezbată idei, ci mai degrabă să înghită concluzii pe nemestecate – sau gata mestecate de alţii, după afinităţi. O lume pentru care duşmanul nu mai este inepţia, ci cel care îndrăzneşte să o conteste.

Nu sunt de acord cu tine, dar voi apăra, până la moarte, dreptul de a-ţi rosti opinia, ar fi spus Voltaire dacă mai era printre noi.

Două secole şi jumătate mai târziu, ce ne facem dacă opinia celui apărat de Voltaire este că Voltaire şi toţi cei asemenea lui trebuie ucişi neîntârziat?

Occidentul nu cunoaşte răspunsul. Orientului nu-i pasă, Voltaire nu trebuia să existe in the first place.