Vocile care nu se aud, luptele care nu se știu, eroii care nu se văd

Într-o discuție cu un prieten, azi, a apărut în discuție următoarea replică: Vremurile sunt așa cum sunt. Era cumva de așteptat, ne apropiem amândoi de 40, trebuie să adoptăm limbajul celor care văd mai multe în urma lor, decât în fața lor.

Apoi replica s-a transformat în Vremurile sunt (tot) așa cum erau. Și conversația s-a dus — oare de ce? — pe panta nasoală a lucrurilor care (tot) nu sunt așa cum trebuie să fie.

După un timp, ne-am privit unul pe altul. Așa am ajuns, numa' ne văicărim? Chiar nu găsim azi nimic bun de azi despre care să vorbim?

Și m-am gândit că abia donasem în Orașul Faptelor Bune al celor de la ZU. Cum fac de ani buni, pentru cazurile care nu se dau pe radio — pentru că sunt atâția oameni în nevoie care nu au voce să se facă auziți.

Multe dintre aceste voci sunt amuțite de autism, sindrom Down și alte handicapuri neurologice severe, așa cum a avut și V. Spre deosebire, însă, de anii cenușii în care V. se zbătea într-o copilărie cu nevoi speciale — într-o societate care-l respingea oripilată și, în același timp, dezgustată —, astăzi există mai multă deschidere și înțelegere pentru asemenea povești aparte.

Iar oamenii care dau piept cu toate greutățile, luptând cu îndârjire (uneori cu disperare) ca niște copii să nu se piardă în negurile propriei lor minți, îmi pare că au forța colosală a unor supereroi — ce vor rămâne, cei mai mulți, anonimi, și niciun Marvel sau DC nu va scrie despre ei.

M. a fost unul dintre cei mai tari oameni pe care i-am cunoscut.

Fiinţa ei a fost clădită dintr-o fibră rară şi nobilă, care i-a îngăduit să-şi ducă crucea îngrijirii unui copil cu handicap sever cu o demnitate impresionantă şi ireproşabilă, o viaţă întreagă, chiar dacă asta a fost ceea ce a declanşat cancerul ucigător. Iar când sfârşitul a fost clar, M. şi-a păstrat o luciditate de care nu mulţi ar fi fost capabili, într-un univers bântuit de dureri agonizante, învăţându-ne pe fiecare cum să trecem peste momentul plecării ei definitive.

Şi chiar când M. s-a rupt de noi printr-o comă profundă, trupul ei a refuzat să cedeze. Până în ultima clipă, organismul — trecut prin două operaţii şi repetate serii de chimioterapie — a luptat cu insuficienţa sistemică tot mai răspândită în corp, păstrând semnele vitale ale unui adult stabil şi, mai ales, sănătos...

În România post-decembristă, incertă și lipsită de direcție, M. n-a avut norocul unei comunități, nu s-a putut hrăni cu emoția pozitivă pe care ți-o dă un grup adus laolaltă de același necaz. De asta încerc să aduc o mică alinare, atât cât pot, suferinței unor necunoscuți. Pentru că vreau să cred că, dacă România pe care 1989 a lăsat-o înfometată, confuză, speriată, abrutizată (uneori până la ridicol, alteori până la obscenitate) ar fi fost capabilă să-și facă propriul ei Oraș al Faptelor Bune, atunci pentru V. și M. chinul ar fi fost un pic mai ușor — și mai demn, fiindcă măcar cu răutatea lumii n-ar fi trebuit să mai lupte. Ar fi rămas doar indiferența.