Vânătorii de zmeie

Tragicomedie mioritică

Inspirat din brutala istorie recentă a Afganistanului, Khaled Hosseini a imaginat o dramă tulburătoare, întinsă pe mai multe decenii, a doi băieţi din Kabul, Amir şi Hassan – Vânătorii de zmeie.

Afganistan. Siria. Mai nou Gaza. Algeria sau Cipru mai demult. În cenuşa oricărei zone de conflict a ultimilor optzeci de ani s-au copt poveşti emoţionante despre cum umanitatea şi frumosul au supravieţuit în cele mai dificile condiţii, uneori chiar cu preţul unor traume psihologice aproape ireversibile.

De vreo optzeci de ani, aceiaşi, România n-a mai cunoscut războiul. Poveştile românilor au iz de varză vânturată în adăposturi subterane transformate în beciuri cu murături şi au coerenţa unor tragicomedii jucate pe o scenă a absurdului.

Astăzi, spre exemplu, m-a distrat mult povestea dronei ruseşti căzute la Galaţi.

Să ne înţelegem:

O armă lansată de un actor străin înspre o ţară suverană a făcut pagube materiale şi umane pe teritoriul acesteia din urmă. Putem s-o sucim oricum, să-i facem sugar coating până dăm în diabet, acestea sunt fapte. Şi nu sunt amuzante deloc. Ba chiar, dacă privim contextul mai larg, în care actorul străin este o entitate beligerantă, iar ţara suverană se învecinează cu o zonă de conflict activ, gravitatea acestor fapte este greu de ignorat.

Cu toate astea, mi-a fost greu să mă abţin să nu râd, cu un râs din ăla nervos, care să mă expună pericolului de a mă podidi lacrimile pe neaşteptate, de reacţia autorităţilor române.

Dimineaţă, după ce am lăsat-o pe F. la şcoală, am auzit la radio replica bălmăjită vreo jumătate de minut a unui comandant-adjunct al nu ştiu cărui comandament. Pe scurt, există o procedură legislativă de aprobare a interceptării unei drone şi n-ai cum să te pui cu procedura în doar patru minute, cât i-a luat dronei ruseşti să intre în spaţiul aerian românesc şi să sfârşească la Galaţi.

Ulterior, ministrul interimar al Apărării (că noi doar aşa lucrăm, cu jumătăţi de măsură, cu oameni puşi în funcţii ca să nu facă mare lucru) a dres-o pe Facebook – la adăpost de camere de filmat şi întrebări incomode, adică – cu teama de pagube mai mari în urma interceptării dronei sau, şi mai grav, nu cumva să fi înţeles ucrainenii că românii au început propriul război împotriva lor.

Cum am tradus-o eu, mai bine punem românii şi România în postura de victime colaterale, decât să-i apărăm şi dup-aia, dacă e cazul, mai reglăm diplomatic eventuale priviri încruntate (deşi mi-e foarte greu să cred că ucrainenii ne-ar fi acuzat de ceva; n-au aflat ei primii cum e cu dronele astea care vin de la ruşi, odată cu ploaia?).

Dar cele mai distractive au fost măsurile reieşite în urma fioroasei întruniri CSAT: închiderea consulatului Rusiei de la Constanţa şi declararea consulului general al Federaţiei Ruse drept persona non grata… Aşa o demonstraţie de forţă l-a făcut pe Dmitri Medvedev să declare degajat că ţările europene n-au niciun drept să se plângă de asemenea păţanii, fiind de aşteptat ca ele să se mai repete.

Mai departe, autorităţile române nu au piscuit nimic despre cum vor aborda aceste scenarii de-acum înainte. Mă aşteptam să aud ceva despre vreun acord cu Ucraina de avertizare timpurie (care, cine ştie, poate chiar există deja), ori să clarifice cineva pe limba cetăţeanului speriat de bombe – la propriu – care este protocolul de intervenţie în asemenea situaţii.

Nimic.

După cum pare să nu-i pese nimănui despre oamenii ăia asupra cărora s-a abătut focul din cer. Unii au avut nevoie de asistenţă medicală. Alţii e posibil să fi rămas, fie şi numai temporar, fără locuinţă. Oricum blocul ăla a suferit nişte avarii care trebuie evaluate profesionist şi remediate. Va răspunde cineva pentru toate astea? Şi dacă da, cine?

Până deunăzi, CNN numărase 27 de incidente cu drone militare pe teritoriul României. Al 28-lea a adus primele victime. Oare la câte trebuie să ajungem până să devină limpede tuturor că dronele astea nu sunt doar nişte zmeie care brăzdează cerul încolo şi încoace?

Şi, ca să închei mai degrabă într-o notă comică decât tragică, poliţia de ce nu face nimic?

Viaţa merge înainte, cu sau fără prea multe cuvinte, aşa e. Dar faptele contează, totuşi.