Ușa de autobuz
Semafor. Din verde se face repede galben. În filme sau într-o altă viață mașinile ar începe să încetinească. Aici și acum — nu.
Mașina din fața mea accelerează și intră în intersecție pe ultima fracțiune de galben. Pe strada cu care ne încrucișăm, o altă mașină forțează și ea, pornind înainte de verde. Cei doi șoferi se întâlnesc în mijlocul intersecției (vehiculele lor nu, din fericire) și încep să se înjure unul pe altul. E și ăsta un film — dar cu proști. Iar șoferul din spatele meu ar fi vrut să fie și el în distribuție; altfel nu înțeleg de ce mă claxonează.
Dincolo de intersecție, un autobuz oprește în stație. Oamenii urcă și coboară. Ordinea firească e invers: cei ajunși la destinație coboară, eliberând vehiculul pentru cei care au de plecat mai departe pe traseu. Nu aici și nu acum.
Pe cealaltă parte a străzii cu autobuzul aleargă o bătrânică. Adică o băbuță beteagă de-un picior, căznindu-se cu două sacoșe destul de încărcate, încearcă să prindă autobuzul. Reușește cumva să traverseze strada, pe trecerea de pietoni care e chiar în fața mașinii.
Între timp, autobuzul a închis ușile. Semaforul s-a făcut verde, dar mastodontul nu pleacă nicăieri — intersecția e blocată pentru că filmul cu proști se dă în reluare.
Bătrânica ajunge în dreptul ușii, care nu se deschide. Apasă pe butoane, bate în geam, dar ușa autobuzului care nu pleacă nicăieri rămâne închisă. Apoi femeia încremenește. Mastodontul din fier ruginit și sticlă murdară e în continuare neclintit. E un tablou de natură moartă — în care a murit omenia. Din cabina lui, șoferul dă din deget că nu. Un gest cu precizia unui metronom și nepăsarea disprețuitoare a unui stăpân. Un proprietar de sclavi din vechime, care nu-și va pierde rangul atâta timp cât mai există și un singur suflet asupra căruia să fie atotputernic. O băbuță beteagă de-un picior.
Dincolo de ușa ce rămâne definitiv închisă, autobuzul tot nu pleacă nicăieri. Nici bătrânica… E linia lui 202, care se cațără hăt departe, pe Bucium. Următoarea mașină mai vine abia peste o oră…
Astăzi, 2 aprilie, este ziua internațională a conștientizării autismului. Una dintre foarte-foarte puținele asemenea zile care chiar au sens. Pentru că sunt încă mulți care consideră autismul o boală — iar de ce este bolnav și stricat te descotorosești cât mai repede. Prea puțini înțeleg că autismul e doar un alt plan în care poate funcționa un creier uman. O dimensiune aflată uneori atât de departe de condiția oamenilor obișnuiți, încât distanța pare de netrecut.
De multe ori, autismul chiar asta devine: un obstacol de netrecut, o barieră în spatele căreia atâtea ființe strigă în felul lor — și de multe ori nu e nimeni care să le audă. Și-atunci ființele acelea se întorc în lumile lor unicat, iar echilibrul către care natura tinde inexorabil transformă bariera din dușman în prieten, căci ea nu lasă să ajungă la ființele acelea pure urâțenia lumii care le înconjoară.
Astăzi este ziua internațională a conștientizării autismului. O nevoie specială, care cere în primul rând un munte de răbdare și apoi un ocean de empatie. Văzute din stradă, și muntele, și oceanul sunt incredibil de departe… În schimb, bătrânica ținută la ușa unui autobuz care nu pleacă nicăieri e infinit mai aproape. Abia când băbuței aceleia i se va deschide ușa… abia atunci vom trage și noi speranță să conștientizăm ceva.
Am trait filmul asta de atatea ori. Imi place cum ai facut legatura cu autismul, felicitari. Singurul meu regret e ca oameni ca tine sunt cititi de oameni ca tine, ne invartim cu totii intr-o bula de ganduri bune, de toleranta si minti deschise. Iar in afara bulei e.... filmul cu prosti. Nu ma baga in seama, e foarte bine ca ai scris. Si cum ai scris.
Imaginile sunt faine, nimic de zis.
Dar eu am apreciat “imaginile” generate de textul pe care l-ai scris și mesajul acestuia. 👏