Unde se agaţă hARTA-n cui: Alb-negru
Alte hARTE agăţate-n cuiul lor din Colţul cronicarului:
Nick Brandt, Anglia
Dara Ojo, Nigeria
Ralph Ziman, Africa de Sud
Martin Broen, Argentina
Alex St-Jean, Canada
Radu Afrim, România
Florian Seabeck, Germania
Crina Prida, România
Paco Camallonga, Spania
Sunt toate adunate aici.
Chiar şi de acolo de unde o privesc eu, de la graniţa dintre agnosticism şi ateism, e clar că lumea asta înseamnă mult mai mult decât pot cuprinde simţurile umane.
Ceva ce putem cuprinde cu relativă uşurinţă sunt imaginile. Indiferent dacă ştii unde să priveşti (şi când), trăim într-o natură cu adevărat spectaculoasă – şi vă puteţi convinge de asta, dacă mai e cazul, trecând prin hARTELE agăţate în cuiele de mai sus. Oriunde în apă, în aer sau pe pământ, orice – de la oameni până la plante şi de la avioane până la cele mai mici insecte – se poate transforma într-o explozie de culori.
Să pui pe mut o asemenea simfonie cromatică, fotografiind-o numai în alb şi negru (sau, mă rog, în tonuri de gri) îmi pare de-a dreptul o risipă – să ignori cu bună ştiinţă corola de minuni a lumii, asupra căreia ne atrăgea atenţia Blaga.
Cam de la ideea asta – şi de la un peisaj asemănător cu cel de mai jos – am intrat în vorbă cu Dinu Lazăr, fără să am idee că este unul dintre cei mai cunoscuţi fotografi români.
Dacă vă imaginaţi că astfel s-a înfiripat o conversaţie iniţiatică între un cunoscător al artei fotografice şi un profan, vă înşelaţi. Dinu Lazăr mi-a scris că el mai degrabă aruncă în fiecare zi câte o imagine pe Substack, fără să-l intereseze foarte mult cine se uită sau ce crede publicul despre ea. Prin urmare, a fost un dialog scurt, dar am apucat, totuşi, să-i spun câteva cuvinte despre peretele cu fotografii pe care îl construiesc în Colţul cronicarului – şi a fost amabil să-mi trimită câteva materiale.
Cu toate astea, nu pe acelea le veţi vedea în galeria de mai jos.
Într-un interviu din 2009, Dinu Lazăr spunea următoarele:
Îmi place fundamental să fac portrete şi îmi mai place să fac peisaje. La portrete mă topesc într-un fel anume, încerc ceva de obicei monocrom şi narativ, încerc să realizez o imagine mai mult academică, pe când la peisaje mă topesc într-un expresionism şi într-un impresionism care pot apărea manieriste, dar care mie îmi plac şi pot duce la construcţii foarte interesante, ce se îmbină cumva într-o continuitate stilistică la care ţin. […] Restul mă străduiesc să fac bine.
Aşa că mi-a trimis o serie de fotografii cu chipuri de femei. Superbe, desigur – dar eu eram curios mai degrabă de restul. Şi nici răspunsul său la întrebarea reporterului nu m-a convins.:
— Care e raportul tău ca fotograf cu chipul uman?
În linii mari, încerc să uit – sau să neg, mai degrabă – ce văd şi să fac să se vadă ectoplasma, ceea ce înconjură persoana din faţa noastră… Încerc să văd liniile simple ale energiei… să redau starea… să redau esenţialul cu ajutorul luminii, perspectivei, formei, volumului… munca de ceasornicar mai degrabă… sau de gravor? Poate şi una şi alta.
Aşadar, mi-am făcut propria-mi selecţie, căutând acele fotografii în care – pentru ochii şi mintea mea, ascunse după ochelarii ai căror lentile zgâriate nu le-am mai schimbat fix de acum zece ani pe vremea asta – albul şi negrul amplifică gândurile şi imaginaţia, nu doar sărăcesc de culoare imaginea.
Toate fotografiile sunt preluate de la @fotografu. Citatele sunt preluate din suplimentul duminical al Ziarului Financiar, iar interviul integral îl găsiţi aici. Comentariile de profan (dar nu profanatoare) îmi aparţin.
Iar asta este, de departe, preferata mea. Această femeie cu o mână de copilă şi una de bătrână mă fascinează. O viaţă de om într-un singur cadru… Este una dintre cele mai impresionante imagini care şi-a găsit loc în Colţul cronicarului.
