Un bob lung și sălbatic

Blasfemie culinară în postul Paștelui

Primăvară. Studenţie. Cantină. Prânz. Aglomeraţie. Zgomot de tăvi împinse, de polonice izbite de oale metalice. Freamătul unui campus întreg la ora mesei. Voci acre de femei sătule de aceleaşi întrebări, care primesc aceleaşi răspunsuri, ce sfârşesc prin aceleaşi gesturi.

Noi suntem vreo şase. Mâncăm şi în acelaşi timp jucăm jocul nostru preferat: ne imaginăm — cu voce tare, desigur — de unde provine mâncarea din farfurie. Totul în afară de cârnaţi; despre ei ştim deja că sunt făcuţi din umplutura banchetelor din tramvai, îndesată în membrană de prezervativ folosit, lăsat la macerat două săptămâni în spatele căminului C6, într-o baltă în care a căzut o cioară moartă, lângă un ac de seringă folosit de un aurolac să-şi spargă venele.

— Şi voi aveţi orez sălbatic cu bob lung? întreabă cineva.

“Voi” sunt de fapt numai eu, singurul care mi-am mai luat orez. Mă uit la pilaful din farfurie, un fel de terci obţinut dintr-un risotto de granule de polistiren regurgitate. Nu e nimic lung — doar dacă vreau să întind pasta cu textură de tencuială răzuită de pe pereţii din toaleta unui cămin de băieţi… Le prezint celorlalți viziunea mea de natură moartă, apoi întreb:

— De ce, mă, sălbatic? Mișcă?

— Păi, fix aia e: mișcă!

Tipul ridică o lingură în aer. Printre resturile de mâncare, unul mai slăbuț, longilin (mai lung de jumătate de centimetru) și negricios se zbate vioi să ajungă pe marginea de metal.

— Hai, bă, ai venit la masă cu animalul de companie?

— Nu vezi, mă, că nu-i dresat? Tocmai ce ți-am spus că e sălbatic!

— Pune-l la loc și hai să i-l arătăm lui tanti!

Zis și făcut. Cu micuțul în siguranță înapoi în farfurie, mergem toată gașca la una dintre tantile de la linia de servire.

— Nu vă supărați, aveți și orez sălbatic cu bob lung?

Ne-am băgat în fața rândului toți handralăii, o întreagă echipă de handbal, ca să aruncăm întrebarea asta cretină. După cum ne privește, sunt convins că asta crede tanti.

— Dacă aveți chef de miștouri, vă poftesc afară! Altfel, coada e acolo, indică ea spre un loc îndepărtat, ridicând amenințător un polonic. Îl studiez atent. Pe semisfera din inox, un cubuleț dintr-o legumă neidentificată (pentru muritorii de rând, noi știm că e un cubuleț de cretă murată în zeamă de șosete putrezite), alunecă în deplin acord cu gravitația. În rest nu mișcă nimic.

— Nu facem mișto, sărut mâna, dar am găsit ceva care mișcă în farfurie…

Tanti devine brusc atentă. Și cu ea, toți cei din rând.

— Ia dă-o-ncoa’, să văz oleac’!

Îi întindem farfuria: uitați, aici, pe margine, seamănă cu-n bob de orez…

— Păi, chiar este, spune tanti.

— Dar mișcă, nu vedeți!

— E un bob de orez, rămâne tanti neînduplecată și împinge farfuria înapoi.

— Un bob de orez lung și sălbatic, nu? întărește cineva.

Tanti nu prinde ironia, încercând să ne uite și să fie atentă la următorul omnivor înfometat de la coadă:

— Da, așa, din ăla, da…

Trebuie o abordare mai fermă:

— Doamnă, în orezul pe care îl serviți aici am găsit un vierme! rostește apăsat amicul nostru și acum întreaga asistență vede lingura întinsă către femeie.

— Ei, hai, un viermișor, șoptește cineva. Ca ăia din cireșe… Mă rog, ceva mai mărișor…

Tanti ne fulgeră din priviri și scoate fum pe nas (chiștocul de țigară l-a aruncat, probabil, în ciorba de legume, să fie mai deasă).

— De câte ori să vă mai spun că e doar un bob de orez?!

Pe neașteptate, smulge lingura și o bagă în gură, golind-o de conținut.

— Ei, acum ce-o să mai ziceți?