Ultima întrebare

Primul pas ca să construiești o comunitate e să-i faci pe oamenii care vor deveni parte a ei conștienți unii de alții — de faptul că există și că distanțele dintre ei sunt mult mai mici decât par la prima vedere.

Cred că ăsta e marele proiect la care Victor și miorița lui lucrează de ceva vreme. De când cei doi s-au pornit să disece măsoare în fel și chip producția de conținut românesc de pe Substack, pare să se contureze tot mai mult o comunitate de schimb de idei (unele la liber, altele contra cost).

Prin urmare, când cei doi m-au întrebat dacă pot face un popas mai lung în colțul meu de internet — prima lor oprire într-un drum pe care li-l doresc cât mai lung, episodul pilot al unui demers de explorare mai atentă a blogosferei care a început să prindă formă —, Substack-ul s-a cutremurat. La propriu! Abia ce mi-a cerut Victor un număr de WhatsApp ca să punem la punct detaliile, că platforma a picat. Dintr-o discuție ce nici nu apucase să se nască, părea că nu va mai rămâne decât roboticul mesaj "Something went terribly wrong". Hmm, you think?!...

Până la urmă, runda aceasta de men and mioriță versus machine a fost câștigată de umanitate — astfel apărând dialogul cu cronicarul, expus pe larg aici. O conversație structurată ca un decalog de întrebări și răspunsuri. Un decalog incomplet, însă, ultimul punct rămânând neadresat.

Am să răspund aici la acea ultimă întrebare — pe care mi-am pus-o, practic, singur: ce părere au cei din jurul tău despre faptul că scrii?

Cei mai mulți o văd ca pe o curiozitate. O chestie pe care nu o pricep, care ocupă timp fără să producă nimic concret — dar care, totuși, îmi aduce o satisfacție ce lor le scapă.

— El e Andrei, un prieten de-al nostru. Și scrie, spun unii.

— Aaa, răspund ceilalți ca și cum ar ști, pe același ton plat cu care răspund străinii când le spui că ești din România, iar ei n-au auzit niciodată de locul ăsta.

Și câțiva mă încurajează. Ceva le spune că e bine pentru mine: uneori regretul, cu o urmă de invidie, pentru o abilitate pe care ei n-o au, alteori bucuria sinceră de a vedea pe cineva făcând ce-i place.

Unul dintre cele mai teribile îndemnuri mi l-a dat doamna Gabi, o femeie care, lucrând o viață de om cu clienții, din spatele unui ghișeu de bancă, a căpătat o înțelegere pătrunzătoare a firii umane.

E o muncă mult mai obositoare decât și-o imaginează trecătorul de pe stradă. Unele zile de bancă sunt moarte; la ghișeu nu vine nimeni și, mai mult ca oricând, te simți abandonat într-un spațiu inert. Alte zile, nu puține, sunt moarte emoțional; rândul celor care se perindă prin fața ta nu se mai termină, nu ai timp de respiro și aproape că uiți de tine. Lucrul cu oamenii este solicitant în general, însă în asemenea zile, te simți prizonierul spațiului acela închis, cu rutina lui implacabilă și epuizantă — care e greu de suportat fără să te resimți.

Americanii au născocit pentru asta un termen mult mai spectaculos decât condiția pe care o descrie: cubicle dweller.

Așa că Gabi, într-o zi moartă la bancă, mi-a spus:

— Scrie! Ai un talent, trage de el și nu-l irosi!... Scrie, ca să scapi dintre ăștia patru pereți, măcar cu mintea!... Scrie și ia-mă și pe mine cu tine!