Torentul

Înainte de Substack, scriam pe Linkedin.

Am început cu scurte însemnări, gândurile unui team leader in IT în devenire. Pentru a ieși din tiparul postărilor de felul ăsta de pe platformă, construiam contextul fiecărei idei pornind de la ceva ce-mi aminteam de când eram mic. Chiar așa începeam articolele: “când eram mic…”.

Exercițiul ăsta a aprins o scânteie în mine. Mi-am adus aminte că, zece ani mai înainte, avusesem un blog — unde scriam mai mult și mai bine. Și mi s-a făcut dor, așa că pe Linkedin am început să scriu și despre altceva decât experiențele din IT. Spre exemplu despre podul de la Pelješac, inaugurat de croați în 2022. Apoi despre o carte, apoi despre un film, încât a devenit evident destul de repede că Linkedin nu era locul potrivit pentru ideile mele. Nici tematic, nici din punct de vedere al spațiului disponibil, fiind nevoit să mă limitez la doar 3000 de caractere (echivalentul unei pagini A4, more or less).

Așa că am migrat corporatist pe Substack.

Trecerea dintr-o parte în alta s-a suprapus aproape identic cu schimbarea job-ului. Iar în perioada de tranziție dintre cele două momente — before and after — am avut parte de niște experiențe profesionale ce au rămas nedocumentate.

Una dintre ele a fost un interviu pe care l-am picat dintr-un motiv care mi s-a părut destul de bizar la vremea lui: cei doi tipi cu care discutasem (un el și o ea, de fapt) au invocat în feedback-ul lor că nu avuseseră timp să-mi adreseze toate întrebările la care se gândiseră; rămași cu prea multe necunoscute după mai bine de o oră de conversație, mi-au dat reject, că nu le venea pe limbă să mă respingă.

I-am spus recrutorului că poate ar trebui să se mai gândească pe cine trimite la interviul tehnic. Dacă moderatorii unei discuții nu pot controla ritmul și direcția conversației, dacă intervievatorii sunt incapabili să bifeze mare parte din căsuțele de pe lista dinainte pregătită, atunci oamenii aceia nu sunt potriviți pentru însărcinarea pe care o primesc.

În timp ce vorbeam, mă gândeam că trebuie să fie o lecție de învățat și pentru mine, candidatul, dar recrutorul mi-a întrerupt firul gândurilor:

— Știi, nu e prima dată când primesc acest feedback. Altcineva pe care l-am avut la interviu chiar ieri mi-a spus ceva asemănător… despre aceeași echipă.

Am înțeles că nu era cazul să-mi fac reproșuri inutile și am mers mai departe.

Pe Substack, job-ul și experiențele profesionale apar în discuție doar tangențial. Colțul cronicarului e construit din altă perspectivă, din cu totul alte materiale. Însă mi-am adus aminte de episodul de mai sus în timpul interviului pe care l-am avut azi — eu fiind, de data asta, cel care să-l descoasă pe candidat.

O discuție pentru care CV-ul văzut înainte mi-a trezit un mare interes: trei pagini, trei blocuri compacte de text. De sus până jos. Fără rânduri goale, fără alineate, fără paragrafe. Fără propoziții, doar cu fraze-fluviu, cu vagi răstimpuri de respiro între ele, marcate prin punct și virgulă. Fără putință de scăpare. Sufocant. Un torent de cuvinte revărsat pe trei pagini, pe lângă care cel mai anost PowerPoint cu bullet points devine o capodoperă a literaturii universale.

Eram curios să văd cine se prezintă în felul ăsta.

Nu era absolvent de filozofie. Nici masterand în limbi clasice. Și nici biolog în devenire.

Dar a fost o tanti care a vorbit exact așa cum scria în CV: de neoprit. Implacabilă. Un val tsunami care ia cu el tot ce găsește în cale. O apă care curge pe sub podul Peljesac și ocupă tot spațiul care i se oferă.

A fost primul interviu ever în care a trebuit să intervin și să spun:

— Stop! Take a deep breath and calm down… Let’s take a step back and do a quick recap!

Chiar și în engleză diluviul era de neoprit.

Așa am descoperit lecția pe care o căutam cu vreo doi ani în urmă: dacă nu poți să-i lămurești, zăpăcește-i! nu e chiar cea mai strălucită abordare. Liniștea dintre cuvinte e neprețuită. Și când pici pe subiect, și când nu.

P.S. Pentru cei curioşi, mai jos povestea pe scurt a unui pod devenit obiectiv turistic în sine, pe drumul dinspre Riviera Dalmată spre Dubrovnik. Am trecut pe-acolo pe 27 iulie 2022, ziua următoare inaugurării.

Pe 26 iulie, croaţii au inaugurat podul Pelješac. Astfel au rezolvat o veche şi delicată problemă: nevoia de a trece printr-o ţară străină (Bosnia-Herţegovina) pentru a ajunge într-o altă zonă a propriei lor ţări. Motiv de mândrie naţională (atât de mare, încât, după ceremonia de inaugurare, croaţii au lăsat în urma lor un covor de gunoaie în parcările de la capetele podului), proiectul Pelješki most, cum i se spune în limba locului, a fost construit de chinezi (cine alţii?!), presupune şi câţiva kilometri de infrastructură modernă, pentru racordarea la reţeaua de autostrăzi/drumuri expres, şi a fost cofinanţat din fonduri europene.