Timpul potrivit să vizitezi Singapore

Sau cum am înţeles, o dată-n plus, că alegerile din România rămân, deocamdată, doar o cacealma

Ar fi trebuit să vedem Bali şi Singapore în 2020. Aveam avion pe 6 aprilie şi atunci chiar aş fi prins aniversarea de 35 de ani în Asia. Dar pe 4 aprilie companiile aeriene au început să blocheze, una după alta, aeronavele la sol. Pentru zborul nostru nu primisem încă nicio notificare, dar era clar că riscul de a rămâne "agăţaţi" printr-un aeroport, pe undeva – fără a avea cum a ajunge la destinaţie, dar şi fără posibilitate de întoarcere acasă –, devenea aproape certitudine. Aşa că am renunţat.

Am avut nevoie de un an (timp în care am devenit expert în legislaţia transporturilor aeriene de pasageri) ca să ne recuperăm toţi banii – şi încă de cinci pentru a pleca efectiv în călătoria cu pricina. În ideea că lucrurile trebuie făcute la timpul lor, întârzierea de câţiva ani a fost numai în câştigul nostru, concluzie la care am ajuns prin prisma a trei observaţii:

• Am fost mai bine informaţi despre locurile pe care le-am văzut, ceea ce ne-a permis un program de vacanţă variat şi echilibrat.

• Excursiile pe care le-am făcut între timp ne-au rafinat filtrele prin care fiecare percepem lumea, făcându-ne mult mai receptivi la elementele de cultură, religie şi civilizaţie locală.

• O vizită în Singapore s-a dovedit extrem de instructivă pentru un român la început de 2025, oraşul-insulă-stat fiind un studiu de caz foarte interesant pentru cineva care jinduieşte la educaţie, civilizaţie, străzi curate (nerăhăţite de porumbei) şi spaţii verzi.

Pe primele două le-am realizat live, la faţa locului, văzând şi făcând. Pe a treia, însă, am înţeles-o post factum, ca beneficiu al unui jurnal de călătorie deschis – pus în lumină de oameni precum Sergiu şi M.B., care se completează grozav în reflecţiile lor despre cum Singapore a ajuns unul dintre tigrii asiatici.

Am călătorit de foarte multe ori în Singapore, am vrut să emigrez, am făcut mult research, am contactat avocați, oficiali, am vizitat și am cunoscut mulţi oameni de rând. […] Aşa cum mi-a explicat un oficial [din] Singapore, este vorba despre "autoritarismul pragmatic", adică sacrificarea unor libertăți civile în favoarea unei stabilități economice și a prosperității.
(Sergiu Toader)

Citesc de câteva săptămâni o carte [From Third World to First] scrisă de Lee Kuan Yew, prim-ministru în Singapore timp de aproape 40 ani, practic omul care a condus transformarea țării de la un stat de lumea a treia la unul dintre cele mai dezvoltate locuri din Asia și din Lume. Iar el argumentează, destul de frumos, că democrația nu este singura variantă corectă de organizare, mai ales pentru țările în curs de dezvoltare. Motivele? Pe unele culturi ea nu se poate plia (tind să cred că și la noi e cazul), dar și pentru că ea are nevoie de două premise solide ca să funcționeze.

După Lee, o democrație solidă se poate construi doar cu doi piloni indispensabili: EDUCAȚIE și SITUAȚIE FINANCIARĂ DECENTĂ. Nu poți să ai voturi înțelepte dacă oamenii nu înțeleg lumea în care trăiesc și felul în care încrederea pe care o acordă unui partid influențează viața de zi cu zi și nici nu are valoare votul, dacă omul e sărac și flămând, fiindcă el și-l va vinde, ieftin, către candidatul care îi promite lucruri mai frumoase. Adică, pentru a avea rezultate OK în urma unor alegeri, trebuie nu doar să ai candidați buni (care, surpriză, vin din marea gloată, o reprezintă), ci să ai și votanți care înțeleg ce aleg și care nu sunt presați de situație să apeleze la soluții populiste.
(Bogdan Matei)

[…] Pe scurt, legi coercitive dure și planificare economică pe termen lung, neîngrădită de ciclurile electorale. Şi mai este ceva: investițiile masive în educație. Astăzi Singapore este the rising star, nicidecum Finlanda, Suedia etc.
(Sergiu Toader)

Pentru mine e un fascinant exerciţiu de stepping outside of the box: să înţeleg mai multe despre propria-mi ţară, uitându-mă şi discutând despre ţara altuia, de pe cealaltă parte a globului.

Un exerciţiu care-mi confirmă, o dată-n plus, că la noi nu poate funcţiona democraţia. Cel puţin nu în accepţiunea ei clasică: puterea (kratos) poporului (demos).

Pentru prea mulţi români, puterea poporului înseamnă libertatea – prost înţeleasă drept libertinaj – de a face ce vrea muşchiu’ lor, cu o indiferenţă un dispreţ total faţă de consecinţele asupra celor de lângă ei.

— E o ţară liberă, fac ce vreau! E democraţie!...
De câte ori n-am auzit replica asta?

Pentru prea puţini români, puterea poporului înseamnă capacitatea de a-ţi înfrâna pornirile egoiste şi de a înţelege că bunul public trebuie protejat şi folosit cu consideraţie pentru mediul în care se află şi pentru semenii care-l vor folosi şi ei la rândul lor.

— Iată un lucru pe care am dreptul să-l folosesc, la pachet cu obligaţia de a-l păstra în condiţii cât mai bune pentru ceilalţi, care au şi ei acelaşi drept – şi aceeaşi obligaţie!...
De câte extrem-de-foarte-puţine-ori am auzit replica asta?

Asta înseamnă bun simţ, spirit civic. Într-un cuvânt, educaţie.

O ţară în care discuţia despre educaţie are în centrul ei orice, mai puţin interesul copiilor şi tinerilor / elevilor şi studenţilor, şi se opreşte de cele mai multe ori la salariile personalului (fie el didactic sau auxiliar) – nu poate produce modele de succes, figuri publice care să stârnească admiraţie şi aspiraţie.

Într-o ţară fără educaţie nu are cine să înveţe (iar dacă se găseşte câte unul, n-are cine să-i explice) că nici Roma, nici Singapore nu s-au construit într-o zi – şi nici măcar în patru ani, cât ţine un ciclu electoral la noi.

Diferenţa dintre plebe şi lideri este că muritorii de rând sunt în principal preocupaţi de ziua de mâine, o viziune pe termen scurt plastic exprimată plastic prin foamea care trece prin stomac – pe când liderii, indiferent de foamea pe care o resimt, se pot concentra pe un viitor ceva mai lung. O percepţie în timp şi spaţiu care este o raritate pe scena politică autohtonă (dacă nu chiar pe strada românească). Poate fi consecinţa inclusiv a ciclurilor electorale de patru ani, care-i determină pe politicieni să se gândească în primul rând, şi aproape exclusiv, la voturi.

Prin urmare, cum pot eu să cred că în România – unde non-valorile sunt promovate de un public needucat şi transformate în politicieni care să suprime apoi valorile, alea puţine câte mai sunt – alegerile reprezintă altceva decât o cacealma rizibilă?

Nu e vorba de SimioNicu aici. Oricine ar candida, în condiţiile unei societăţi într-atât de private de educaţie, încât a ajuns să-şi refuze singură acest drept, sfidarea e făţişă.

În încheiere, o observaţie…

• La fotbal, talentul singur nu este suficient ca să devii un jucător valoros. Talentul este potenţat prin antrenament riguros şi pus în valoare de capacitatea de a te integra într-o echipă.

• La fel e şi cu inteligenţa. Trebuie pusă în valoare prin educaţie, prin acces la informaţii pertinente şi exerciţii de gândire critică. Inteligenţa ca "simplă" calitate nativă ajută mult, dar nu este suficientă.

…pentru cine are impresia că a fi needucat e pentru mine totuna cu a fi prost.