Ţepeş, Twitter-ul şi remote-ul
E de bonton zilele astea să ai o părere despre munca remote. Cuvântul cheie pe care vreau să-l reţin este chiar remote – la distanţă, îndepărtat, izolat, distant, retras, singuratic, solitar (printre altele).
Acestea fiind spuse, am citit de curând o carte a “vărului mioritic” al lui Dan Brown, pe numele lui Igor Bergler. Americanul a făcut vâlvă în 2003 cu Codul lui Da Vinci, care poartă cititorul pe urmele Sfântului Graal, legat organic de mitul Mariei Magdalena în istoria creştinismului. Pe de altă parte, Biblia pierdută a lui Igor Bergler a spart topurile de carte românească la apariţia ei în 2015, propunând o altă teorie a unei conspiraţii seculare, ce reuşeşte să-l lege cumva pe Vlad Ţepeş de Twitter.
Este de consemnat reuşita scriitorului român, care a găsit calea către mainstream-ul internaţional, cartea sa fiind vândută în 30 de ţări – dar nu sunt fanul său. Din contră, pe alocuri deversează atâta informaţie de specialitate (în special elemente de istorie a Bisericii, istorie a artei şi naratologie), încât devine oarecum obositor şi confuz pentru cititor, care nu mai ştie dacă este tras într-un thriller sau într-un curs predat la universitate.
Printre numeroasele expozeuri din Biblia pierdută, am găsit însă unul foarte pertinent în contextul actual – în care linia dintre bine şi rău, folositor şi dăunător în ceea ce priveşte existenţa remote a individului este una foarte sensibilă. Îl redau aici, fără niciun alt comentariu într-o direcţie sau alta:
“Lumea de astăzi trăieşte într-un asemenea vid de fiinţă, încât nu are curajul singurătăţii. Ce să faci singur cu propriile gânduri? Pe cei mai mulţi îi sperie asta, fără să ştie de ce. Unora le e frică să descopere că nu au nimic de gândit, dar cei mai mulţi nici măcar nu ştiu asta. A fi mereu în legătură cu cineva, eventual cu grupuri mai mari, unde se ciripesc banalităţi, prefabricate de gândire şi exprimare, suprimă posibilitatea oricărei reflecţii, a oricărei adâncimi. Abrevierile codate nu ajută nici ele. Din contră, accentuează gândirea automată, din reflex, adică absenţa ei şi comportamentul gregar. Cel mai uşor de manipulat sunt cei expuşi astfel la influenţa unui grup de care trebuie să aparţină. Eventual cu un lider charismatic care să gândească pentru ei şi pe înţelesul lor, care să le cunoască butoanele şi reflexele de gândire.
Paradoxul estă că acest a fi mereu cu cineva te face să fii mai singur ca niciodată. Cu cât sunt mai mulţi cei cu care eşti în permanentă legătură, cu atât mai rău – creşterea numărului de conexiuni scade direct proporţional numitorul comun. Şi toată ţesătura de relaţii se petrece în jurul acestui numitor comun, extrem de rudimentar. Niciun fel de legătură serioasă nu e posibilă, nu există schimb de idei, nici vreun fel de ataşament în afara dependenţei de a avea mereu senzaţia că eşti în preajma cuiva, că eşti conectat la o adică. Plimbi un număr finit de idei şi de expresii rudimentare. Relaţiile devin reduse la o superficialitate ultimă, la stratul cel mai epidermic cu putinţă. Plate, lipsite de orice fel de profunzime. În acest sens, nu ajungi să cunoşti cu adevărat, de fapt, pe nimeni dintre cei cu care eşti în acest fel de contact. Le ştii, poate, numele – când nu sunt doar porecle –, vezi fotografiile pe care ei aleg să ţi le arate şi afli despre ei doar ceea ce ei vor să transmită. De regulă, locuri comune. Familie, chef, distracţii, excursii exact ca ale turiştilor japonezi care se înghesuie ca oile, la nesfârşit, pe aceeaşi potecă, în aceeaşi coloană, ce acelaşi pas, în aceleaşi haine. Până şi unghiurile din care sunt făcute fotografiile sunt de cele mai multe ori identice. Aceleaşi locuri de vizitat, acelaşi fel de a te distra, aceleaşi lucruri uşor de comunicat. Cu cât sunt mai uşor de comunicat, cu atât sunt mai de suprafaţă. Gândire în absenţa ei, totul este prefabricat. O singurătate extrem de zgomotoasă, asurzitoare”.