Teatru - O noapte furtunoasă

Când spui Caragiale, spui automat O scrisoare pierdută și apoi O noapte furtunoasă — nu doar două titluri de referință ale literaturii române, ci și două dintre cele mai jucate piese de teatru românești. Cu alte cuvinte, mai toată lumea, de la liceeni la bunici, știe despre ce e vorba.

Cel puțin, așa credeam până să înceapă Noaptea furtunoasă pusă în scenă de Alexandru Nagy — un fel de Nenea Iancu și gangsterii din perioada Prohibiției americane.

Nu e o asociere foarte intuitivă, drept urmare piesa se urnește greu. După primele 15 minute, mă temeam că restul până la două ore va fi un festival de plictiseală. Dar odată ce am trecut totul prin filtrul anilor ‘20, am descoperit o distribuție perfectă pentru imaginea acelei perioade: Aurelian Temișan și Adrian Nartea ca doi băieți răi — sau buni, fiecare în felul său; Monicile Davidescu și Odagiu drept două dame la limita dintre rafinament și vulgaritate;Radu Ștefan Bănică ca un Gavroche de peste ocean. Adică deloc departe de viziunea consacrată a respectivelor personaje — cu Ovidiu Cuncea făcând direct legătura cu umorul caragialian infailibil, printr-un Nae Ipingescu savuros. Legându-le pe toate și dându-le tuturor bătăi de cap, Cosmin Vîjeu, greierele turmentat.

Și piesa a curs, cu suflu revigorant și o suită de premiere: prima dată când îl văd pe scenă pe Temișan, debutul în teatru al lui Adrian Nartea și Radu Ștefan Bănică.

A fost fain, a fost distractiv și a avut zvâc — niște senzații pe care, din nefericire, școala reușește să le facă aproape uitate când își pune elevii față-n față cu scrierile lui Caragiale.

O piesă care-și propune să aducă un text clasic mai aproape de gusturile prezentului — și reușește.

De văzut!

(sursa foto: unica.ro)