Teatru - Genul acuzativ
În spaţiul mioritic al internetului este o acută lipsă de cronică de teatru. Abia am reuşit să găsesc două recenzii (una pertinentă, cealaltă mult prea exaltată) pentru Genul acuzativ. Altfel, cele mai multe articole sunt doar reproduceri seci ale sinopsisului oficial, care prezintă piesa drept o tragicomedie încântătoare, cu situaţii şi dialoguri de un umor nebun.
Doar într-un singur loc am găsit menţiunea că piesa nu este recomandată copiilor sub 16 ani, din cauza limbajului. Un întreg segment al piesei este dedicat posibilelor implicaţii ale înjurăturii fut-o (pe) mă-sa-n cur! – iar dialogurile care preiau acest “motiv”, îmbogăţindu-l apoi cu un viguros du-te-n pula calului!, sunt orice numai de un umor nebun nu. Am avut senzaţia că urmăresc un număr de stand-up prost, în care umorul ar trebui cumva să se nască dintr-o înlănţuire de trivialităţi. Înţeleg că înjurăturile au rolul de a conferi veridicitate, dar sunt convins că piesa ar fi reuşit să-şi transmită mesajele puternice şi fără un dicţionar de înjurături care să îngreuneze inutil replicile personajelor.
Genul acuzativ este povestea destrămării unei familii, odată ce o femeie se hotărăşte să ceară socoteală pentru fiecare nedreptate (consemnată cu lux de amănunte şi fără ascunzişuri într-un jurnal al urâţeniei oamenilor) suferită din partea celor apropiaţi, demascând ipocrizia relaţiilor de familie. Tema este de mare – şi perpetuă – actualitate, însă nu este nimic încântător în aşa ceva. Spectacolul e pe alocuri macabru, protagoniştii răbufnind de energie negativă, de gânduri reprimate, de reproşuri ascunse sub masca fericirii şi a faptelor bune făcute din obligaţie.
Piesa nu este pe limbajul oricui și nu se adresează oricui vrea să petreacă o seară la teatru. Nu este sub nicio formă un text de referinţă – dar nici nu este o piesă proastă. Mai ales când este jucată de actori cu anvergură artistică: Carmen Tănase (Marina, cea care, între dorinţa de a se descărca după moartea soţului şi presiunea unui AVC, îşi vizitează rudele, luându-le vindicativ la rând); Mirela Oprişor (fiica Lena, care preia frâiele după un eveniment neprevăzut); Natalia Călin (cumnata); Emilia Popescu (sora); Adrian Titieni (fratele); Vlad Zamfirescu (ginerele) şi Tudor Istodor (amantul surorii şi nefericitul cu ideea dicţionarului de înjurături). Cei şapte umplu scena – altfel sărăcăcioasă, cu un décor simplist, inexpresiv şi impersonal – şi duc la îndeplinire intenţia dramaturgului Mimi Brănescu de a lumina ipocrizia relațiilor de familie pe care foarte puțin au curajul să le denunțe.
La final, sala a aplaudat frenetic. Semn că piesa are ritm, replică şi umor până la urmă. Regizorul (de data aceasta) Mimi Brănescu, a reuşit să aducă textul pe scenă, să-i pună în valoare punctele tari şi să-i mascheze cât mai bine defectele, întru mulţumirea publicului.