Suveniruri

Unde ați fost?... Cât v-a costat?... Ați fost cu avionul?...

Cam astea sunt întrebările pe care le primesc frecvent după ce ne întoarcem din vreo excursie, în special ca urmare a pozelor pe care altcineva le postează pe Facebook — căci, deh, mai nimeni nu știe doar un cerc restrâns de inițiați au cunoștință despre Colțul cronicarului.

Foarte puțini sunt cei care vor să știe ce impresie mi-a făcut destinația cutare. Din ce punct de vedere?, i-aș replica — și astfel s-ar deschide o discuție, în funcție de reperele fiecăruia. Și foarte rar, if ever, se găsește cineva care să întrebe ce mi-a rămas în minte — amintiri, experiențe — odată revenit acasă.

De obicei, suvenirurile mele sunt un magnet de frigider sau vreo figurină cât un degetar, de pus oriunde pe un raft de bibliotecă. Pot să număr pe degetele de la o mână vacanțele din care m-am întors cu vreun articol de valoare — materială și/sau sentimentală.

Cel mai exotic suvenir a fost o carte despre cafea din Singapore. Cel mai banal, o pereche de adidași dintr-un mall din Indonezia. Cel cu valoarea sentimentală cea mai mare — un set de brățări din atelierul unui artizan în lemn și oțel din Sorrento.

În rest, pe lângă ineditul experiențelor și gândurile care se nasc din ele (câteva dezvoltându-se apoi în notele de călătorie din Colțul cronicarului), ce aduc înapoi sunt mărturii despre locurile unde am fost, o identitate care nu reiese din niciun material publicitar și din nicio carte de istorie. Ceai de pe o plantație din mijlocul Atlanticului. Specialități din brânză de vaci crescute liber pe versanții unor vulcani stinși. Gem de maracuja dintr-un minuscul paradis tropical, pierdut în Oceanul Indian. Miere cu parfum de vechi legende grecești. Condimente dintr-un bazar oriental, pentru care negustorul ți-a spus aproape toate poveștile Șeherazadei până să ți le vândă…

Dacă m-ar întreba cineva cu ce-am rămas din aventura portugheză, i-aș fi răspuns:

• Cu uluirea deplină în fața minunățiilor pe care natura le-a sculptat în calcarele țărmului sud-vestic al Portugaliei.

• Cu  respectul pentru sentimentul de apartenență și comunitate creat în jurul clubului sportiv lusitan Benfica.

• Cu dulceața porumbului fiert din São Miguel. Insula fanion a Azorelor abundă in lanuri de porumb. Când, din cauza unui indicator dubios și a unui blind spot în Google Maps, am căutat o cascadă într-un lan de porumb, între drumul de țară care ne păcălea că ne duce unde trebuie și cele care șerpuiesc printre dealurile Vasluiului nu era nicio diferență. Dar, unde în Vaslui, știuleții de porumb se îngroapă, întregi și nedesfăcuți, în sol vulcanic — ca să se fiarbă singuri?

• Cu savoarea unui pahar de vin roșu lângă o porție aburindă de Cozido, tocana gătită "la groapă", în stilul slow-geothermal cooking al zonei Furnas din São Miguel.

• Cu parfumul unui ceai crescut, cules, preparat și savurat cu vedere la Atlantic.

• Cu aroma de ananas născut din fum și crescut timp de doi ani.

• Cu fiorii pe care ți-i dă istoria când se întâlnește cu poveștile marinărești ale celor care scot zilnic pește din ocean.

Ca să descoperi lumea, nu e suficient să o vezi (și s-o pui în poze pe Facebook). Trebuie să o guști și să o miroși. Sunt convins că José Saramago ar avea ceva de spus pe tema asta. Poate a și făcut-o — însă deocamdată iau o pauză de la el.