Stai calm, ascultă muzică și votează

— De ce nu scrii despre ce se întâmplă în țara asta? Vacanța s-a terminat, mi-a zis.

Ba eu cred c-am scris, i-am răspuns. Poate nu cu cuvintele astea — “România”, “țara”, “mea” —, dar am scris. Și se pare că am ales cuvintele potrivite, fiindc-au generat consistente schimburi de replici și idei cu Sergiu, cu Matei, cu Tiberiu (care știu deja că îi apreciez ca parteneri de conversație).

Închipuiți-vă vreo 20 de mesaje în care nimeni nu s-a urcat cu picioarele în capul nimănui, nimeni n-a făcut pe nimeni “putinist”, “nicușorist” sau “pulete” (vreo specie exotică de român, probabil), iar mamele, familia, morții, crucile și dumnezeii fiecăruia au rămas neîntinați.

Ba chiar stilul ăsta al meu de-a scrie m-a ajutat să descopăr că, dincolo de munți, am o semi-soră mai mare, care știe fine arts, fine spirits și fine humanity.

Nu, nu ne credem vreun fel de prinți semi-puri din cărțile lui J.K. Rowling, doar împărtășim deziluziile cotidianului mioritic tot mai degradat în care trăim.

— Dar pe tine nu te doare?! Nu-ți pasă?… Nu te interesează? Momentul, răscrucea…

O, dar mă doare! În fiecare lună când, de mai bine de un an încoace, îi dau statului banii pe care altfel îi investeam în copiii mei. Niște oameni au jurat pe roșu că mai puțini bani în buzunarul meu vor însemna o viață mai bună pentru toți — și toți suntem acum mult mai rău.

Și-mi pasă, chiar dacă într-un mod greu de înțeles într-o societate în care, cu cât mai adâncă iluzia alegerilor, cu atât mai mulți oamenii cu ochelari de cal și cu atât mai mare vrajba dintre ei.

Însă nu mai văd rostul să mă agit atât, să comentez în fiecare zi de unul sau de altul — când urâțenia, ipocrizia și sfidarea ne lovesc între ochi și noi ne facem că nu-i așa. Fiecare să voteze cum vrea, nu trebuie să bag eu nimănui mințile-n cap. Experiența prezidențialelor eșuate în 2024 m-a învățat că nu am decât de pierdut încercând să-i conving pe unii de realitatea din fața lor.

Dacă mai e să militez pentru ceva, acela ar fi votul. Mergeți la vot! Cât mai mulți! Toți! Pentru că așa, indiferent care va fi alesul, va fi liniște! Dacă o națiune întreagă votează pentru un viitor tâmpit, înseamnă că vom fi ajuns la un consens și nu vom mai avea de ce ne plânge și, cel mai important, vom fi înțeles că nu mai avem pe cine da vina. Numai așa vom înțelege (poate) că singurii răspunzători pentru ce ni se întâmplă suntem noi. Nu Trump, nu Putin — și nici măcar Dumnezeu.

Iar dacă vom fi înțeles asta, poate în sfârșit vom avea curajul să privim în urmă, să înțelegem că 40 de ani de comunism au dus la încă 35 de ani de oportunități ratate, să ne acceptăm eșecurile, să extragem din ele lecțiile de învățat și să începem să le aplicăm. Iar dacă simțim că ne doare, să ne bucurăm, fiindcă asta înseamnă că n-am murit și drumul spre vindecare nu așteaptă decât să pășim pe el. Fiindcă numai de noi depinde. Nu de Nicușor Dan — și nici măcar de George Simion. Ei sunt doar întruchiparea refuzului nostru de a ne trage afară dintr-o mlaștină călduță dar puturoasă.

Deci mergeți la vot! Cât mai mulți! Statul la coadă ne-a fost scris de mult în ADN, n-ar trebui să faceți caz de asta tocmai acum. Ca așteptarea să fie mai ușoară, luați cu voi o boxă și puneți o muzică. Asta de mai jos. Are toate cuvintele de care aveți nevoie — încă de-acum vreo 13 ani.