Şocurile lui Andrea

În 2018 am lăsat banca pentru IT. Din biroul meu micuţ, plin de dosare de credit, am păşit într-un open space imens, cu rânduri-rânduri de monitoare. Dac-aş fi fost în liceu, mi s-ar fi părut că intrasem într-un rai al sălilor de jocuri. Însă trecuseră 15 ani de-atunci şi entuziasmul se transforma, uşor-uşor, într-un fel de panică văzând liniile de text care se derulau pe cele mai multe ecrane – de parcă pe toate rula acelaşi screen saver inspirat din Matrix.

Panica s-a transformat în groază când am aflat, după numai câteva zile, că în echipa în care abia intrasem urma să rămân doar eu şi un developer din Germania. Ceilalţi doi colegi, unul cu o vechime de 11 ani şi celălalt de 5, plecau în mai puţin de o lună. N-a ajutat cu nimic când cineva din team-ul extins m-a asigurat că, deşi nimeni nu ştia ce anume făcea echipa respectivă, aveam tot sprijinul lor.

Iar groaza s-a transformat de-a dreptul în disperare când l-am auzit prima dată pe Andrea, într-un call. El urma să fie principalul meu contact în zona de business – şi, după vocea gravă, trebuia să fie vreun moş trecut bine de 50 de ani. N-a ajutat cu nimic faptul că, în prima mea zi singur pe aplicaţie, m-am trezit cu şapte incidente critice în producţie în prima jumătate de oră de program – iar Andrea îmi scria pe chat-ul intern că managerii din Germania îşi pierdeau răbdarea fără datele lor de risc.

Cumva, am reuşit să-mi dau seama ce se întâmplase: un incident relativ banal şi complet evitabil, dacă aş fi avut expertiza necesară.

— Şi abia acum ţi-ai dat seama, m-a întrebat, DUPĂ ce s-au strâns toţi prin birouri şi au început să urle că-şi vor rapoartele?

— Andrea, uite care-i treaba, i-am scris cu mâinile tremurând şi cu stomacul în gât. E prima mea zi singur, la nici o lună de când am venit aici. Îmi dau seama că e o situaţie neplăcută, dar toată presiunea asta nu ajută la nimic. Era bine dacă-mi dădeam seama ce şi cum înainte, n-a fost să fie, faptu-i consumat. Mai degrabă ajută-mă să-mi fac puţină ordine în gânduri şi să înţeleg ce trebuie făcut ACUM. Am nevoie de experienţa ta… Iar Germania va trebui să aştepte. Aia e.

Răspunsul a venit după câteva zeci de secunde chinuitoare:

— Ai dreptate. Cu ce pot să te ajut?

Aşa a început relaţia mea cu Andrea şi nimic nu prevestea că între noi doi – un funcţionar de bancă proaspăt convertit la IT, speriat şi de umbra lui, şi un analist de risc financiar cu background tehnic – putea să existe ceva mai mult decât relaţia de subordonare din fişa postului.

Ziua aceea a trecut. Toată lumea şi-a primit datele, după o aşteptare mai mică sau mai mare. Andrea mi-a spus că, până la urmă, rezolvasem situaţia onorabil şi mi-a urat bun-venit în “lumea circului”.

— Lumea circului? l-am întrebat.

— Da. Îmi imaginez cum te simţi acum: ca un trapezist care evoluează la înălţime fără plasă de siguranţă.

Întreg anul acela m-am simţit aşa. Singurul mod de a învăţa era prin încercare şi eroare. Am mai căzut de câteva ori, dar nu de la înălţimi exagerate, iar cu ajutorul lui Andrea am reuşit să construiesc şi o relaţie cu publicul. Când ceva mergea prost, oamenii ştiau acum să nu mai huiduie, ci să mă încurajeze – ori măcar să aştepte în linişte, la locurile lor.

În primăvara lui 2019 mă simţeam suficient de încrezător să-mi întâlnesc o parte dintre clienţi la München, iar pe ceilalţi în Milano – în turnurile de sticlă şi oţel din Piazza Gae Aulenti, unde Andrea mi-a produs al doilea şoc.

Vocea aceea sonoră, cu o pronunţie în engleză impecabilă, era a unui tip de o seamă cu mine, de statura mea, ceva mai slab decât mine, blond şi aproape chel ca şi mine, cu ochi albaştri ca ai mei. Evident, era îmbrăcat într-o ţinută lejeră, la cămaşă cu mânecile suflecate – ca şi mine. Stând unul lângă celălalt, păream un fel de gemeni şi nu prea.

— Ei, iaca, acum avem doi de Andrea! a început să râdă Michele, unul dintre colegii lui. Care erau şansele să se întâmple una ca asta?

Era o întrebare foarte bună. Mai ales că Michele fusese timp de zece ani cercetător la CERN (Consiliul European pentru Cercetări Nucleare), studiind modele teoretice şi probabilităţi.

De atunci, relaţia mea cu Andrea s-a transformat într-o prietenie recunoscută de toţi cei cu care lucram. Eu eram fascinat de inteligenţa lui sclipitoare şi intimidat de calmul şi siguranţa imperturbabile – însă nu înţelegeam ce găsea el la mine.

Răspunsul l-am primit în 2020, la câteva luni după ce Pandemia ne încuiase în case. COVID-ul făcea ravagii în Milano, cu zeci de morţi în fiecare zi, când Andrea mi-a spus într-o seară că soţia lui trebuia să nască. Am înţeles atunci că el vedea în mine o experienţă de viaţă care lui îi lipsea. Raţionamentele lui puteau să desfacă lumea în bucăţi şi apoi să o reconstruiască la loc – dar experienţa concretă era la mine. Pentru prima dată de când îl cunoşteam, l-am simţit vulnerabil. Două fenomene asupra cărora nu putea interveni cu nimic, boala ce bântuia în lume şi sarcina care ajungea la termen, se întâlneau în lumea lui şi Andrea nu avea la îndemână niciun model care să explice această convergenţă, era un şoc complet nou, pe care nu-l putea anticipa de niciun fel.

— Şi doar aşa, ca povestea să fie şi mai interesantă, o să avem gemeni, a încheiat el.

— Mda, asta chiar e o poveste la care nu mă aşteptam! Şi ce poveste de spus copiilor, atunci când va veni vremea... Copiii pandemiei! am zis, încercând să-i abat gândurile în altă parte.

Gemenii s-au născut fără probleme, au ajuns acasă în siguranţă şi pandemia a ştiut să-şi producă dramele în altă parte. Andrea s-a acomodat uşor-uşor cu noul lui context – working from home with kids – şi, când se mai plângea de oboseală, îi istoriseam din peripeţiile din România ale lui F. şi S. Nu m-a mirat că discuţiile noastre au început să se mute spre miezul nopţii, când ne regăseam amândoi online pe sistemele companiei, fără să ne fi vorbit în prealabil. Agitaţia de peste zi se liniştea în orele acelea târzii şi ne puteam auzi propriile gânduri.

Al treilea şoc din partea lui Andrea (sau al patrulea, dacă-i numărăm şi pe gemeni) a venit în toamna lui 2021, când amândoi am preluat atribuţii manageriale. Ceea ce trebuia să fie una dintre obişnuitele noastre şedinţe de planning a deviat complet când m-a rugat să-i dau câteva ponturi despre leading teams.

Era pentru prima dată când, profesional, Andrea îmi cerea el indicaţii mie. Era o validare complet neaşteptată şi, neştiind cum să gestionez feedback-ul pozitiv, i-am spus că i se pare.

— De fiecare dată când vii la Milano, alea două-trei zile când eşti cu noi, îţi impui agenda tuturor – şi asta trebuie să însemne ceva, nu s-a lăsat el, adăugând astfel o nouă componentă discuţiilor noastre.

Însă noile responsabilităţi ne-au îndepărtat treptat din zona în care ne “sudasem” atât de bine, astfel că relaţia s-a rupt până la urmă. În februarie 2023, când mi-am anunţat plecarea din companie, am hotărât să ne luăm la revedere pe viu, la carnavalul de la Veneţia. Dar una dintre fetiţele lui Andrea s-a îmbolnăvit, astfel că nu ne-am mai întâlnit pentru poza de final. Am rămas, totuşi, cu o colecţie de fotografii extrem de colorate cu personajele mascate de pe străzile Veneţiei – câteva dintre ele le puteţi vedea aici.