Scurtă istorie apocrifă a dacilor liberi

În septembrie 1991 am intrat la şcoală. Un eveniment pe care istoria l-a uitat, eclipsat fiind de mineriada din aceeaşi lună, chiar dacă era deja al patrulea episod dintr-o miniserie tristă din istoria României. Călăuziţi de strălucirea luciferică a lui Miron Cozma, minerii înţeleseseră că o singură ieşire din Valea Jiului nu era suficientă să le asigure celebritatea la Telejurnal.

Sursa foto: adevărul.ro

Eu, însă, neavând cine să mă înveţe, am ieşit din şcoală o singură dată, abia în 2007, când istoria a fost din nou mai atentă în altă parte: după ce-mi furase momentul de glorie cu 16 ani în urmă, Miron Cozma ieşea din închisoare şi le dădea jurnaliştilor citate din Nietzsche. Când am luat-o la rost că m-a trecut cu vederea din nou, istoria a găsit şi alte motive pentru omisiunea ei.

Am hotărât că erau doar niște scuze ieftine ale unei istorii mainstream plină de lacune — și am început să mă îndoiesc de istorie. Chiar și după ce Moș Neagu Djuvara a explicat-o (savuros, pe zece discuri audio) pe înțelesul celor tineri.

Sufletul meu nu este legat, a declarat Miron Cozma când a fost eliberat din închisoare. Numai un dac liber putea rosti asemenea cuvinte, ori istoria care mă ignora nu spunea nimic de românismul ancestral manifestat pe aceste meleaguri din timpurile cele mai vechi. Amintea de cumani, de pecinegi, de romani, de slavi și de turci — practic de oricine, numai de părinții fondatori ai vocației istorice a poporului român nu: dacii liberi.

Mitul creației dacice s-a pierdut în negura timpului, dar cert e că dacii au apărut în urma unui eveniment cataclismic, din încrețiturile Carpaților. Africa drept leagăn al umanității este doar minciuna unor invidioși ajunși prea târziu la petrecere.

Prin urmare, dacii n-au avut nevoie de un Dumnezeu care să le făgăduiască pământ și stăpânire peste alte popoare. Iar apoi n-au mai avut timp pentru el: invidiați pentru coifurile de aur și alte bogății, sabotați de vecini (încă de la naștere copiii unguri plâng de ciudă că ei nu sunt daci liberi), victime ale comploturilor internaționale (vezi romanii, turcii, tătarii și rușii, toți niște ciudoși) — dacii liberi s-au înfrățit cu codrul și cu munții. Folosind portalurile energetice din Carpați, o parte dintre ei au plecat pe Lună, în cadrul primului program spațial al umanității: Zamolxis, cu sloganul Am atins cerul cu mâna.

Momentul ales n-a fost, însă, cel mai fericit, lăsându-l pe Decebal cu prea puțini oameni în fața invaziei romane. Totuși, geniul narator dac a reușit să facă din asta subiect de legendă. Cumva a reieșit că dacii au murit mai degrabă din dezgustul față de niște străini care-i atacau în sandale.

Pe termen lung, nici ideea mutării pe Lună nu s-a dovedit foarte inspirată. Marii strategi daci nu și-au imaginat că vor intra în conflict cu altă putere de pe Pământul pe care tocmai îl părăsiseră: americanii.

Ajunși atât de ușor pe Lună, dacii n-au mai avut investit în tehnologie. Când alții inventau bomba atomică, motoarele cu reacție și computerele, dacii trăgeau câte-un joint în singurătatea lor stelară, pictând apoi vreun Luchian sau Grigorescu. Prin urmare, au privit neputincioși cum americanii au publicat în presa internațională pozele cu- și de pe Lună — furate de la daci și modificate cu viclenie în PhotoShop.

Singurul care le-a recunoscut meritul dacilor a fost Neil Armstrong. That’s one small step for man, one giant leap for mankind, a rostit el văzând o urmă de picior desculț de copil dac pe Lună — chiar înainte ca tipul de la IT s-o acopere cu o urmă de bocanc de astronaut yankeu.

Dacii au încercat un fel de comeback cu dușmanii tradiționali ai americanilor: rușii. Cosmonautul Dumitru s-a învârtit câteva zile prin spațiu, dar rușii deja își pierduseră interesul pentru Lună. Dacii au rămas cu buza umflată: ajunseseră primii where no man had gone before și nu știa nimeni.

Însă geniul liric dac i-a salvat și de data asta. Au inventat Miorița și au ridicat resemnarea neputincioasă în fața propriei ignoranțe la rang de virtute națională. Inegalabilul artist dac a transformat moartea într-o celebrare a comuniunii intime cu natura — iar americanii au crăpat de invidie. Dac-ar fi avut ei mindset-ul ăsta, toată afacerea cu războiul din Vietnam s-ar fi transformat în Renașterea culturală a Lumii Noi.

De ciudă, americanii i-au scos definitiv pe daci de pe lista pentru Visa Waiver, gest salutat cu entuziasm de unele facțiuni locale suveraniste, de părere că prea multă libertate e dăunătoare pentru daci, căci oamenilor liberi le pot veni idei, cum că se poate trăi și altfel, poate chiar mai bine.

Așa, dacii — popor măreț în proprii săi ochi, dar fără vocație la scara istoriei — au rămas mai departe pe piciorul de plai de lângă gura de rai, preocupați nu să evolueze, ci să-i împiedice pe alții să o facă. Nimeni nu-i oprește pe cei doi ciobănași să țină mai multe oi, mai mândre și mai cornute, cai mai învățați și câini mai zdraveni. Dar lor le e bine așa, de ce să-și tulbure tihna și obiceiul? Prin simpla sa existență, dându-și silința, văzându-și de treabă fără să-și piardă cumpătarea, ortacul lor — stăpânul mioriței năzdrăvane — reprezintă o amenințare pentru… stabilitate.

Ciobănașul e mândru (nu în sens de înfumurat), cântă la fluier (har prețuit în lumea pastorală) și este arătos. E un personaj charismatic. Merită admirat și urmat. Dacii, însă, îl pizmuiesc și îl urăsc, folosindu-și libertatea ca să comploteze împotriva lui. Ei atât pot. Cine arată că poate mai mult, comite un păcat de moarte.

---

Însemnarea asta a pornit în spirit de caterincă pamfletar , de la o glumă într-un cerc restrâns de cititori ai Colțului cronicarului. I-am zis “istorie apocrifă” (adică din sursă îndoielnică), dar, am ajuns la o încheiere ce poate fi validată de oricine. Este suficient să deschideți televizorul pe un canal de știri din România.