Retrojurnal de călătorie de-acum 20 de ani: Episodul 3. Broadway
…În care cronicarul descoperă o cameră de hostel cu acces pe bază de cartelă. Privind retrospectiv, mă umflă râsul – şi înţeleg, totodată, de ce Americii i s-a spus Lumea Nouă. Văzută doar în filme, cel puţin de noi, gaşca de studenţi din căminele vechi de jumătate de secol ale Universităţii Cuza din Iaşi.
Ne cazăm la Hostelling International, conceptul american de turism cu buget redus. Ca infrastructură, HI merge pe principiul căminist: cele mai multe camere sunt dorms (dormitoare) cu 4 până la 12 paturi suprapuse două câte două (bunk beds), un dulap metalic pentru fiecare locatar şi baie comună (de fapt, băi, că sunt trei pe palier). Sunt şi camere private, însă tariful urcă la 99 de dolari pe noapte, nivel la care putem deja vorbi despre cazare la un hotel în toată regula. La parter se găsesc bufetul, sala de internet şi un living mai mare, cu TV... Ca principiu, HI se vrea a veni în ajutorul celor care stau puţin în NY, pentru bani la fel de puţini (sau al acelora pasionaţi – în general – de cazarea la comun).
Oricum ar fi, e curat, e civilizat, patul mă încape cu succes(!) şi avem aer condiţionat. Ar fi un vis prea frumos ca şi căminele noastre să arate aşa cândva... În plus, deşi pe coridor se aud strigăte şi dialoguri în toate limbile, mă încearcă un sentiment mai plăcut decât atmosfera de cămin: la parter este o recepţie completă, uşile sunt masive, iar accesul în cameră e posibil doar pe bază de cartelă; în schimb, din interior poţi deschide uşa prin simpla apăsare a clanţei...
Stare de letargie vreo oră, după care ieşim la explorat. E deja 18.30, aşa că lumea vine de la muncă, iar restaurantele şi localurile încep să se umple - newyorkezii iau cina.
Suntem într-un cartier de negri (marea lor majoritate), cu “intruşi” de oricare natură imaginabilă. Un coleg intră să cumpere un Pepsi şi, cât îl aşteptăm, pe vreo zece metri pătraţi în jurul nostru, auzim vorbite vreo patru limbi... Sucul are un gust sălciu; Cola, Pepsi şi apa plată au toate gust de metal – sunt mai bune în România.
Cartierul e sărac, se vede asta după locuinţele asemănătoare cu cele comuniste de la noi. Doar că aici blocurile sunt cu 20-30 de etaje mai înalte, însă la fel de (dacă nu şi mai) înghesuite... Ceea ce şochează sunt maşinile. Oricât de amărâţi par locuitorii, maşinile te dau pe spate după principiul american: mai mari şi mai puternice. Prioritatea aici e să ai maşină, iar un pick-up la 27.000 de dolari nu e de ici, de colo.
Găsim gura de metrou ca să plecăm mâine la New Yorker Hotel şi apoi ieşim pe Broadway... Dezamăgire! Suntem într-o zonă rău famată, astfel că, exceptând faptul că e broad (larg), bulevardul nu impresionează cu nimic. Magazine mici, pub-uri, numeroase aprozare şi atât. Parcurgem 6-7 blocks (cvartale) şi ne întoarcem...
Până ni se taie firul de oboseală, discutăm cu colegii de cameră. Eu şi Paul am nimerit cu încă un român (un ardelean destul de simpatic, care a venit singur până aici şi are un şoc când îi povestim de periplul cu limuzina prin NY, pentru numai 19 dolari, când el a plătit 50 pe taxi), un scoţian şi un australian. Îmi vine în minte începutul unui banc: doi moldoveni, un ardelean, un scoţian şi un australian… Al şaselea tip, însă, are o privire atât de bănuitoare, încât gluma mi se rătăceşte printre gânduri obosite şi în scurt timp mă doboară somnul.