Retrojurnal de călătorie de-acum 20 de ani: Episodul 9. Nightlife

Sâmbătă seara într-un Plattsburgh cu nimic mai animat decât până acum. Singurul local de noapte mai răsărit din oraş are chiar un nume intrigant – Tabu – şi e deschis până la 4 AM, deci hotărâm să mergem: Ana şi Nadia (the girls next door), Paul şi cu mine (care vrem să le-o tragem fetelor de-alături) – şi Patrick Jr, fiul patronilor de la Ponderosa.

Fetele n-au mai fost de vreo lună în discotecă, de când au plecat din Rusia. Patrick studiază în Montreal, pe timpul verii lucrează pentru părinţii lui şi tânjeşte după viaţa intensă din Canada. Iar eu şi Paul, pe lângă curiozitate, suntem împinşi de rugăminţile celorlalţi: toţi trei sunt underaged (au sub 21 de ani) şi nu-şi pot cumpăra alcool. În seara asta înţeleg obsesia americanilor pentru acest prag; fuck-urile lui Pat sunt cea mai bună dovadă că pe-aici toată lumea visează să aibă 21 de ani. Mă rog, mai puţin doi români care visează să şi-o tragă cu două rusoaice.

Ajunşi în centru, descoperim că Tabu, ascuns între două common stores absolut banale, nu aduce deloc a discotecă, cel puţin nu aşa cum am eu în minte Roşu şi negru sau Byblos din Iaşi… Mai sunt vreo 10-15 tineri strânşi în faţa uşilor. După un coridor larg, pustiu şi decorat ca un fel de galerie de artă improvizată, suntem legitimaţi şi separaţi pe vârste.

— Right this way, sir! mă îndeamnă un negru cât un dulap, cu o voce amabilă care nu i se regăseşte pe figură, după ce îi arăt paşaportul.

Paul mă urmează, în timp ce restul rămân pe loc, cu mâna întinsă, ca să primească o ştampilă fluorescentă.

— Now the whole fuckin’ disco can see that I’m underaged! pufneşte Pat.

Cer şi eu o drăcie din aia pe mână, ca şi-aşa nu beau alcool, însă tipul de la intrare mă priveşte nu prea amuzat:

— You Germans have a strange sense of humour, îmi spune şi nu mă ştampilează.

În interior mă aştept la Saturday night fever, dar nu sunt mai mult de 30 de oameni. Înţeleg că lumea de afară ieşise să fumeze (statul New York interzice fumatul în interiorul oricărei clădiri publice), deci nu suntem mai mult de 50 de petrecăreţi, împărţiţi relativ egal între albi şi negri. Mai mult se stă pe margine, se bea bere şi se comentează frumuseţile din zonă – dar eu nu reuşesc să descopăr mai mult de două femei cu adevărat frumoase, o albă şi o negresă cu dinţi ca nişte perle, amândouă vorbind franceză… În rest, siluete şi forme etalate cu o lipsă de gust deloc surprinzătoare de-acum.

Peste tot în sală licăresc tatuajele fluorescente. Ideea mi se pare binevenită, să vezi cine consumă alcool şi încalcă legea, ori să-ţi dai seama pe cine poţi să agăţi pentru o partidă ocazională de sex.

Cel mai bine par a se simţi tinerii de culoare. Dansând sau numai dând automat din cap pe margine, se bucură de muzică mai mult decât noi – e un hip-hop care nu-mi place. Totuşi, e mai reuşit decât ce se aude prin discotecile româneşti, din cauza unui amestec de drumbeat care îl face mai alert. La un moment dat se trece la house (recunosc melodia, Castles in the sky), clipă în care… se goleşte tot ringul.

Pot observa mai bine designul interior, cam bizar şi cam kitsch. Impresie de depozit părăsit şi reamenajat cu ceva mobilier metalic (în special la etaj, destinat exclusiv meselor şi canapelelor). Pe pereţi sunt schiţe în creion ale corpului uman, care încearcă să aducă o tentă de erotism, însă-mi revine senzaţia aceea de galerie de artă ratată. Câteva lumini ultraviolete şi o tentativă de stroboscop nu reuşesc să creeze cine ştie ce atmosferă. Cum nici berea n-ajută – un Budweiser Light fără niciun fel de zvâc e tot ce se găseşte –, ne luăm adio de la gândul nostru de a le ameţi pe fete. Însă şi ele, şi Pat – cu mâna ştampilată băgată în buzunar – trag din berea incredibil de slabă cu un nesaţ demn de o băutură mai reuşită. Aşa se explică de ce americanii îşi cumpără câte 24 de doze deodată: e ca şi cum ar bea o apă oarecum amăruie.

Două ore se scurg chinuitor, aşa că decidem să plecăm. Pe drum trecem pe lângă, foarte probabil, singurul magazin încă deschis în Plattsburgh după miezul nopţii. Le întreb pe fete dacă nu vor să mai luăm nişte bere (de data asta mai strong) şi ceva de ronţăit, şi să mai povestim – ori la noi acasă, ori la ele. Accentul bolovănos al Nadiei face refuzul să sune de-a dreptul brutal şi seara nu mai are nicio perspectivă. Paul ia, totuşi, berile, ca să mai stăm pe verandă şi să povestim, chiar dacă a doua zi muncim – suntem hârşiţi cu nopţile de proiecte din facultate.

A doua zi ne trezim suficient de devreme ca să-l vedem pe Barry furişându-se din casa fetelor. Barry e un tip mereu zâmbitor, de înălţime medie şi cam îndesat; vine din Republica Dominicană şi vorbeşte engleza cu un accent exotic. Şi este negru. Şi este cel mai simpatic manager de tură de la Ponderosa.

— Mi se pare normal, comentează Paul. Doar nu te duci din adâncurile Siberiei în capătul celălalt de lume ca să ţi-o tragi tot cu unu’ palid ca tine, nu?... Băi, ce panarame!