Retrojurnal de călătorie de-acum 20 de ani: Episodul 1. Zbor

Astăzi am dat peste o comoară deghizată într-o groapă de gunoi: arhiva cu mail-uri trimise de pe adresa de Gmail. Peste 1.400 de mesaje păstrate încă din 2009. Am găsit acolo inclusiv machetele invitaţiilor şi cardurilor de masă pe care le-am creat cu CorelDraw pentru nunta mea (2010).

Totuşi, cea mai importantă descoperire pe care am făcut-o în jumătatea de oră cât am apucat să iscodesc, aşteptându-l pe S. să iasă de la şcoală, sunt cele 14 episoade ale jurnalului din Statele Unite din 2006 – articolele pe care le-am publicat acum 20 de ani pe forumul comunităţii studenţilor de marketing din Iaşi.

Lunile petrecute dincolo de Atlantic – şi de Europa, for that matter – au fost o experienţă definitorie pentru mine. Odată regăsită această minunată amintire, a fost clar că trebuie afişată undeva în Colţul cronicarului (în versiunea ei completă, căci fragmente din acel material am mai inserat pe ici, pe colo, în textele mele). Mai jos, primul episod.

---

Aşa începe aventura: pe aeroportul Otopeni, în ţăcănitul intermitent al tabelei care anunţă plecările în lume. Zborul nostru e pe poziţia a 12-a, însă urcă încet şi încremeneşte în capul listei, la 6.05. Până la check-in mai sunt ore bune de aşteptare, dar ăsta e unul dintre lucrurile pe care l-am învăţat cel mai bine în timpul studenţiei: aştepţi un zbor către un vis frumos; aştepţi o dispoziţie de cazare şi şapte ore pentru un loc de cămin; aştepţi subiectele unui examen, când fiecare secundă parcă mai şterge ceva din ceea ce ştii; aştepţi, zile-n şir mai târziu, rezultatul aceluiaşi examen şi fiecare zi te apropie şi mai mult de o veste proastă. Nervi puşi la încercare până când, cu diploma în mână pe treptele facultăţii, înţelegi că aşteptarea e cel mai mare duşman.

Aeroportul e mic şi pustiu, liniştea neoanelor fiind tulburată doar de paşii agenţilor de pază – unul are un AK-47 si celălalt un MP-5 Navy care-mi fură privirea. Clădirea e deprimantă, toate magazinele şi birourile sunt închise, vocile se pierd după colţuri prea puternic luminate pentru ochii obosiţi. Afară, în depărtare, umbrele Bucureştiului care doarme…

Încet, încet, se adună lumea pentru zborurile de Frankfurt şi Milano. Pe studenţii care pleacă în State îi recunoşti de la prima vedere: priviri obosite, în care licăresc nerăbdarea şi incertitudinea; inconfundabili – de la bagaje (acelaşi trolley şi un rucsac în spate), la veşnicii blugi şi adidaşi fistichii, la fetele ce dorm în braţele prietenilor – plecăm toţi spre visul unor bani grămadă, câştigaţi la jumătate de glob depărtare, din nişte job-uri care acasă nu înseamnă nimic.

Anunţul check-in-ului ne electrizează pe toţi, ne pune în mişcare. Scăpaţi de geamantane, hoinărim printre şi shop-urile şi terasele cu preţuri exorbitante din zona terminalelor. Ultimele telefoane acasă – griji, promisiuni, speranţe. După atâtea acte de completat, plăţi, cumpărături, plecarea e o certitudine, dincolo de tunelul de transfer la bordul aeronavei. Ultimul salut al Liei ni-i aduce lângă noi pe toţi cei de-acasă. Pentru o clipă; cât o respiraţie; cât o rază de soare ce se ascunde după coada avionului.

N-am mai făcut asta niciodată, nimeni nu ştie ce urmează să se întâmple. Suntem pe locurile noastre. Rulăm – decolăm – urcăm. Deasupra norilor. Nu sunt vorbe, fiecare îşi trăieşte propriile emoţii.

Bună dimineaţa, România! La revedere!

Milano – aeroportul Malpensa – este primul contact cu lumea din afara României. Trecem prin customs – din nou coadă şi aşteptare. Comentăm zborul de două ore şi jumătate până aici; Alitalia este o companie decentă, care-şi merită faima de “zburători ieftini”.

În zona de duty-free a aeroportului, rămânem cu gura căscată printre magazine: Nike, Ferrari, Givenchy şi altele care ne iau ochii. Mă pierd într-o “expoziţie’ de vinuri europene, printre care, din nefericire, nu găsesc nici o marcă românească; preţurile pleacă de la 10 euro şi urcă spre 300 EUR.

Adevăratul eveniment al zilei va fi zborul deasupra Atlanticului, dar mai sunt câteva ore până atunci. Ne interesăm din timp de unde vom pleca şi, într-un târziu, funcţionarul – sictirit că vorbim numai engleză, ne spune indicativul terminalului, fără nici un fel de altă indicaţie.

Îmbarcarea se face chiar pe pista secundară unde imensul Boeing 767 îşi aşteaptă pasagerii. La bord, personalul de zbor este deosebit de atent şi amabil, interesându-se de confortul fiecărui călător pentru traversarea de opt ore… Douăzeci de minute mai târziu, suntem la 10.000 de picioare altitudine, singura privelişte fiind covorul de vată al norilor, peste care se pierde bâzâitul motoarelor.

Bine aţi venit la bordul Delta Airlines! Când vă veţi trezi, veţi fi doar un punct deasupra Atlanticului.