Primul meci

Astăzi am scris, pe apucate, un material care mi-a plăcut cum a ieşit, despre o carte care mi-a plăcut şi ea. Am pregătit şi o nouă ofertă pentru circuitul cărţilor în natură (probabil ultima pentru o perioadă, deoarece biblioteca poate primi acum noi locatari) – apoi am plecat cu S. la baschet. După antrenamentul “oficial” din fiecare vineri, puştiul a vrut să mai bată mingea, aşa că ne-am dus acolo unde, de obicei, găsim un coş liber pe seară, pe terenurile de la Decathlon.

Cum, alături, pe gazonul sintetic de (mini)fotbal era o poartă liberă, S. s-a sucis şi a scos-o din sacul de mingi pe cea pentru picior, suvenirul lui preţios de la Europa Park din Germania.

La poarta cealaltă, patru puşti îşi făceau de treabă cu altă minge, astfel că inevitabilul s-a produs: au venit să ne întrebe dacă nu vrem să facem un trei-la-trei pe tot terenul. S. a acceptat fără să clipească, aşa că iată-ne: cinci copii între 7 şi 14 ani – şi un moş de 41. Iar dacă nu era de ajuns, toţi băieţii în afară de S. erau juniori la una dintre şcolile de fotbal din oraş.

Primul meci “pe bune” pentru S. şi cu mine. Perfect ca să realizez cum trecut timpul: ultima dată când am jucat contra unui adversar a fost în 2006, cu ceilalţi studenţi din aventura americană – azi intru pe teren cu fiul meu care e deja în clasa a treia… Şi, zic eu, m-am descurcat onorabil: am luat două (goluri), am scos trei şi am dat unul.

La final (după vreo 40 de minute), cu obrajii roşii, S. m-a întrebat cu gura până la urechi: Mâine ai să mai poţi să mergi?…

S. în plin voleu.

Dincolo de jocul propriu-zis, meciul de astăzi a fost despre trăiri de părinte şi amintiri de student – aşa că am găsit în adâncurile arhivei din laptop fila de jurnal dintr-o altă viaţă…

---

Americanii acordă o foarte mare atenţie sportului la nivel de tineri, în licee şi universităţi. În Plattsburgh, exceptând omniprezentul fotbal american, băieţii practică cel mai mult soccer-ul; printre fete este foarte popular softball-ul, în timp ce baschetul e unisex. Surprinzător, baseball-ul (mult lăudat într-un articol din U.S.A. Today pentru spectaculozitatea sa, în detrimentul fotbalului european – acuzat că singurul element neprevăzut al său este timpul de joc rămas, cunoscut doar de arbitru), nu are mulţi susţinători. Localnicii îl găsesc mai interesant de urmărit la televizor, cu o bere în mână.

Tatăl lui John Pârvan, americanul cu rădăcini româneşti, este antrenorul echipei de baschet al PHS – Plattsburgh High School; prin urmare, îl cunoaşte pe antrenorul echipei de soccer şi ne-a putut aranja un meci “şase la şase” între echipa liceului şi “selecţionata” Ponderosa: John Pârvan, Zack, Cory, LeeMark, Charles şi eu. Ne vine greu să credem că avem liber în aceeaşi zi, însă aflăm că e un cadou de la managerii restaurantului, înainte de plecarea lui Charles.

Jucăm pe un teren din apropierea plajei, cu un gazon impecabil şi nişte porţi curioase – mai mari decât cele de handbal, însă diferite de cele pentru antrenament pe jumătate de teren. Liceenii, deşi mai scunzi, sunt mai solizi, astfel că îşi permit să ne privească de sus. Probabil că nici nu înţeleg ce e cu meciul ăsta, împotriva unei echipe pestriţe (trei americani, dintre care unul corcit, un haitian, un francez şi un român) de “bucătari” şi kart operators; însă vreo şase colegi de la Ponderosa chiuie şi ne încurajează, ceea ce-i mai trage înapoi pe adversari.

Where’s your coach? ne întreabă antrenorul băieţilor. Zack, liderul nostru în faţa conducerii de la Ponderosa, îi răspunde că nu avem aşa ceva: We’re on our own, but we’ll figure something out… Suit yourselves – omul ne lasă în voia noastră.

Avantajul lor e că se cunosc bine şi se găsesc repede pe teren. Însă nu arată nici un fel de ambiţie personală, ci se mulţumesc să execute mecanic instrucţiunile de pe margine. Noi avem avantajul de a ne face singuri jocul şi tactica; Charles, cel puţin, cred că doarme cu fotografia lui Zidane sub pernă, fiindcă încearcă o gramadă de scheme şi trucuri – şi cele mai multe chiar îi reuşesc.

…Câte un gol la ambele porţi. Îl încasez prosteşte pe al nostru, astfel că marcatorul mă întreabă ce fac acasă, dacă sunt un aşa “talent”; îi răspund că am mai atins mingea în câteva ocazii, şi tipul rupe discuţia cu un gest de lehamite. Mă concentrez mai bine, amintindu-mi de meciurile mult mai tari cu zdrahonii de la Universitatea de Agronomie din Iaşi. Până la finalul reprizei de 35 (?!) de minute, mai reuşim două goluri, fapt ce-i enervează pe băieţii din cealaltă echipă.

La pauză, antrenorul lor mă întreabă de ce strigam la cei din echipa mea şi îi răspund că-mi atenţionam fundaşii (defenders) de mişcările adversarilor, fiindcă eu pot vedea mai bine cine şi unde se duce… First of all, we don’t have defenders around here; they’re called centre-backs or full-backs. Proptit cu mâinile în şold, omul îmi ţine o lecţie despre cum se joacă, chipurile, fotbal; rămân doar cu denumirea diferită a fundaşilor şi regretul că până şi aici se preferă ascultarea orbeşte a comenzilor primite şi se descurajează iniţiativa personală (nu era de-ajuns la Ponderosa).

Scorul final e 4-1 şi cel mai fericit dintre toţi e LeeMark, fiindcă a putut juca aşa cum a simţit el că e bine. Îmi spune că aici, din păcate, selecţia în echipă nu se face numai după aptitudinile sportive; el mai are un coleg din Europa şi, cu toate că amândoi sunt mai buni decât unii titulari, nu “prind” echipa deoarece LeeMark e negru şi europeanul e, pur şi simplu, de pe alt continent…. Adversarii ne felicită pentru norocul avut, la care Cory le răspunde că soccer-ul înseamnă mai mult decât să îndeplineşti mecanic ceea ce-ţi spune un antrenor de pe margine. Nu mai dăm nici o atenţie privirilor veninoase ale celorlalţi, căci ne ducem la o baie în lac.