Poze de demult, gânduri de-acum

În afară de LinkedIn, unde nu sunt foarte prezent, nu sunt activ pe social media. Cine vrea neapărat poate găsi şi un cont de Facebook, creat acum mai bine de 13 ani şi lăsat exact în stadiul de atunci… Dar în ultimii şase ani, de când am trecut de la echipele mici de sucursală de bancă (6-7 persoane, cel mult) la echipele relativ mari de pe diverse proiecte de IT (cel puţin 15-20 de oameni), WhatsApp a devenit un tool extrem de util pentru a ţine lumea în contact – mai ales în pandemie, dar şi înainte, dar şi după.

Nu cred că greşesc spunând că WhatsApp-ul a avut acelaşi impact ca mIRC-ul şi Yahoo Messenger-ul înaintea lui – multiplicat poate de câteva zeci de ori, ca urmare a mobilităţii sale.

Fără WhatsApp, întâlnirea de douăzeci de ani de la terminarea liceului n-ar fi căpătat magnitudinea dincolo de aşteptări pe care am simţit-o. Buzz-ul a început pe grupul creat special cu mult înaintea evenimentului propriu-zis, din weekend-ul trecut, iar discuţia continuă şi acum, aproape o săptămână mai târziu, cu aceeaşi vervă.

Se deapănă amintiri, se fac glume pe seama celor care eram versus cei ce suntem şi se postează fotografii – multe, multe fotografii. La cât de complicat era atunci, într-o vreme când nimeni nu mergea cu aparatul foto în buzunar, când te gândeai de trei ori ce poză faci, pentru că erai limitat la numărul de poziţii de pe film, când mai aveai şi costuri cu developarea, pozele au apărut într-un număr nesperat de mare. Poze de grup, individuale, de la şcoală, de-aiurea, de la bairamuri, de la cursul festiv, de la banchetul de final – până şi lucrări de control, păstrate cine ştie unde, în bibliorafturi şi dulapuri. Au trezit nostalgii, au reînviat traume, dar mai ales au fost un motiv de maximă distracţie.

Ce m-a frapat pe mine este senzaţia de… vechi (altfel nu ştiu s-o spun mai bine) când priveşti imaginile alea. Da, ştiu, sunt de acum douăzeci de ani, cumva e feeling-ul care trebuie. Doar că eu am impresia că mă uit la fotografii din liceu nu ale mele, ci ale părinţilor mei. Sunt poze de la începutul anilor 2000 – dar parcă vin tocmai din anii ’80.

— Păi chiar erau anii ’80, doar că la noi au ajuns cu douăzeci de ani întârziere, din cauza poziţiei geografice, mi-a dat replica şeful nostru de clasă, tocmai din America, adică fix de-acolo unde visau să ajungă mulţi dintre cei prinşi de partea greşită a Cortinei de Fier.

Gândul mi-a sărit instantaneu la Dallas, serialul american care făcea furori în România anilor ’90 – pentru mine exemplul cel mai elocvent despre cât de departe erau unii şi cât de înapoiaţi eram noi. Apoi mi-au venit în minte vocile celor îndrăgostiţi, în zilele noastre de celebra butadă “Înainte era mai bine”, transformând-o într-un clişeu sleit, fiindcă prea puţini mai înţeleg ce-a fost înainte.

Pe şleau, zecile de ani de comunism de dinaintea momentului Decembrie ’89 au fost o dramă cumplită. Asta nu înseamnă că Decembrie ’89 a însemnat renaşterea unei naţiuni (ba din contră). Dar, totuşi, comunismul a lăsat nişte traume atât de adânci în psihicul colectiv, l-a înfierat cu un drug atât de înroşit de o doctrină rea (în sensul cel mai urât, mai trist, mai dureros şi mai abject al cuvântului), încât cred că va fi nevoie de cel puţin dublul acelor ani ca să ne revenim ca naţie.

Şi asta m-a (rea)dus la un citat pe care l-am mai dat pe ici, pe colo:

“A fi est-european până la capăt înseamnă să ştii, cu un sentiment care amestecă groaza şi împotrivirea, ce a însemnat să trăieşti ieri sub ruşi şi azi în preajma lor. Fără asta, a fi est-european e doar o calitate exotică.”

Proştii Europei. Cum se sinucid civilizaţiile (Traian Ungureanu, 2017)

Însă, pentru un final într-o notă ceva mai veselă, cine o mai ştie pe asta: Uan, ciu, fri / Pamela vrea copii / Dar Bobi nu o lasă / Că e prea frumoasă…?

Era din acelaşi context cu An tan te / Dize mane pe / Dize mane compane / An tan te – şi alte rime ale copilăriei.