Povestea unei adicţii: 46. Scrisoarea pierdută

La fiecare început de an şcolar, curtea rămânea pustie o perioadă, ca şi cum copiii betoanelor intrau într-un piua! prelungit. După trei luni în care văzusem aceleaşi feţe zile-n şir pe lângă bloc, reunirea cu gaşca de liceu era de un inedit irezistibil. Ne hrăneam pofta de noutăţi cu aventurile de peste vară ale colegilor de clasă – până când şi la şcoală se instaura rutina specifică şi, odată cu ea, se restabilea echilibrul cu lumea de acasă.

Aşa s-a făcut aproape octombrie când am trecut din nou prin Infoclub, cu un grup de colegi. Un schimb de replici pornit pe terenul de sport dăduse naştere unui pariu ce trebuia lămurit cât mai repede – pentru că alergătura pe asfalt nu era de ajuns, trebuia să ne întrecem şi la fotbalul pe calculator. Modificând la repezeală orarul zilei, fără să anunţăm vreun profesor, am înlocuit arhaicul laborator de informatică al liceului cu sala de jocuri de peste drum.

Nu-mi plăcea FIFA, chiar dacă, mai demult, eu şi Dragoş obişnuiam să ne măsurăm puterile cu un strămoş pentru consolă al celebrei serii. Bineînţeles, aşa cum îi stă bine unui lider, el câştiga mereu – cu o singură excepţie: când eu jucam cu Spania. Nu ştiu dacă era o hibă a jocului sau un blocaj psihic al lui Dragoş după nenumărate încercări eşuate, dar cu Spania eram de neînvins. Chiar şi când jucam în oglindă, cu aceeaşi echipă, Spania mea era de netrecut pentru Spania lui. În cel mai bun caz, obţinea o remiză; altfel, pe cât de inexplicabile, pe atât de usturătoare erau înfrângerile şi reacţiile înciudate ale prietenului meu umpleau sala de calculatoare... De atunci, însă, magia dispăruse. Privindu-i pe pasionaţi, mi se părea că priceperea lor se reducea doar la a lovi cât mai multe taste deodată, într-un ţăcănit insuportabil.

Colegii mei păreau decişi să rupă în bucăţele bietele tastaturi, aşa că mi-am făcut de lucru la o staţie mai retrasă. N-a durat mult şi s-a deschis o fereastră de chat. Nu era Ema, ci sora ei:

<AnaNot4U>

Ce faci, mă, n-ai murit?

Ana avea un stil inconfundabil de a începe o conversaţie – iar încheierile erau şi mai bruşte.

<SilkRain>

Din câte ştiu eu, morţii nu stau pe net.
Iar dacă au ceva de spus, de obicei dărâmă câte ceva prin casă.
Deci, dacă nu ţi s-a spart vreun bibelou din senin,
Nu, n-am murit.

<AnaNot4U>

Puteai să răspunzi simplu, ca toată lumea.
Nu ţi-am cerut să scrii o carte.

<SilkRain>

Şi tu puteai să dai bună ziua, ca toată lumea.

Genul ăsta de ciondăneală caracteriza, de la o vreme, mai toate interacţiunile mele cu sora mai mică a Emei, ducând la o comunicare tot mai firavă cu ea.

<AnaNot4U>

Da, mă rog… Ia zi
De ce nu i-ai răspuns lu’ sor-mea?

<SilkRain>    

?!?

<AnaNot4U>

Nu mă lua pe mine cu din astea!
Ea îţi scrie şi tu te faci că nu mai cunoşti lumea.

<SilkRain>

Nu ştiu la ce te referi,
Dar pot să-ţi spun că n-am un sfert de oră de când sunt on
Şi tu eşti singura care s-a luat de viaţa mea.

<AnaNot4U>

Ha, ha, funny!
Nu acum, deşteptule!
De ce nu i-ai răspuns la scrisoare?

<SilkRain>

Din nou, nu ştiu la ce te referi.

<AnaNot4U>

Mă refer la scrisoarea pe care sor-mea ţi-a trimis-o, doar ţie
Şi pe care ar fi trebuit să o primeşti de mai bine de-o săptămână.

<SilkRain>

Îmi pare rău, dar n-am primit nimic.

<AnaNot4U>

Nu te cred.

<SilkRain>

Nu contează.
Doar să-i spui Emei c-am să verific, dar nu ştiu să fi primit nimic.
Dacă apare, totuşi, ceva, am să-i răspund negreşit.

<AnaNot4U>

Am să-i spun. De câteva zile e un sac de nervi
Şi mă tot freacă la cap, de parcă pot eu să-i fac ceva.
Dar… cum adică “nu contează”?

Presimţeam o nouă repriză de ciorovăială, aşa că am închis chat-ul fără nicun avertisment. Eram, oricum, prea intrigat de ideea scrisorii ce-mi fusese adresată expres, deci nu trecuse pe la Dragoş – dar nici la mine nu ajunsese. Ce mai avea Ema să-mi spună, după finalul abrupt al ultimei discuţii? Şi ce se întâmplase cu mesajul? Ea ştia că locuiam în acelaşi bloc cu Dragoş, un etaj mai sus, dar eu aveam în grijă corespondenţa bunicilor şi acolo nu venise niciun plic. Doar dacă-mi scrisese pe cealaltă adresă, la părinţi, dar nu vedeam de ce-ar fi făcut-o. Ştia la fel de bine că stăteam prea puţin timp acolo.

Am decis, totuşi, să mă abat după ore pe la blocul alor mei şi să verific ipoteza. Trebuia să renunţ la obişnuita plimbare spre casă cu Oz, dar virulenţa cu care Ana mă luase la rost în privinţa scrisorii mă făcuse extrem de curios.

În micul cub de întuneric al căsuţei poştale nu se vedea nimic. Neavând cheie de la lacăt, am iscodit cu degetul înăuntrul carcasei de metal – acelaşi model pe care lipsa de imaginaţie a comunismului îl agăţase la parterul tuturor blocurilor date în folosinţă la începului anilor ’80 – şi am simţit ceva cu vârful unghiei. Folosindu-mă de un creion, am procedat la o chinuitoare extracţie chirurgicală şi, câteva minute mai târziu, aveam în mână plicul cu scrisul Emei şi cu o dată a poştei depăşită de zile bune. Taică-miu nu verifica foarte des cutia, doar când ştia el că trebuie să vină facturile, deci n-aş fi aflat prea curând de sosirea scrisorii.

Ajuns la bunici, în liniştea camerei mele, am desfăcut plicul. Conţinea o foaie de caiet studenţesc, scrisă pe ambele părţi cu literele uniforme şi elegante ale Emei – care-mi aminteau că, pentru mine, caligrafia era o luptă pierdută. Faptul că ştiam deja să scriu când am intrat la şcoală nu fusese un avantaj atât de mare pe cât părea. Mă obişnuisem cu o poziţie a mâinii diferită faţă de cea care se exersa la şcoală, iar literele mele ieşeau bolovănoase şi colţuroase, neavând nicio şansă în faţa bastonaşelor rotunjite, a buclelor graţioase şi fundiţelor discrete cu care mă chinuiam la clasă. Prin urmare, prima mea notă din catalogul clasei întâi fusese un patru la caligrafie – revizuit apoi de învăţătoare într-un şapte, după o discuţie cu bunica mea, şi ea în breaslă.

Mai bine o poveste frumoasă scrisă urât, decât o poveste urâtă scrisă frumos, îmi spusese cândva o fată. Poate tot aşa vorbise şi bunica mea atunci, demult. Cert era că nu-mi înfrumuseţasem prea mult scrisul, dar mă mândream că, dincolo de forma literelor, ştiam să transmit un mesaj şi eram capabil, printre altele, să întreţin o corespondenţă cu o fată – care, din câte se părea, aştepta acum un răspuns de la mine.

Ema îmi spunea că îl sunase pe Dragoş după discuţia noastră, reuşind să stabilească o întâlnire pe net. Se simţea mult prea rănită pentru o despărţire la telefon, astfel că se certaseră intens şi pe muţeşte pe chat. Prietenul meu jucase cartea ochilor care nu se văd şi se uită, tratând fundătura în care ajunsese relaţia lor drept o situaţie inevitabilă. Pasivitatea şi detaşarea lui – aceleaşi pe care le simţisem şi eu – o enervaseră la culme şi îşi vărsase furia în scrisoarea plină de venin (şi dramă) pe care i-o pregătise în aceeaşi seară. În noaptea albă ce urmase, îşi dăduse seama cât de înjosită s-ar fi simţit dacă s-ar fi culcat cu el în timpul vizitei la Braşov. Dar nu o făcuse şi descoperirea o ajutase să înţeleagă că nu era victima care se credea, astfel încât dimineaţă compusese dintr-o suflare o nouă scrisoare, mult mai cerebrală. Ajungând la sfârşit, se gândise să-mi scrie şi mie nişte rânduri, realizând că se supărase cam degeaba pe mine. Eram la mijloc între doi prieteni, o poziţie nu foarte comodă, din care încercasem totuşi să o avertizez, fără să mă distanţez prea mult de Dragoş. Îi plăceau discuţiile noastre chiar dacă aveam doar 16 ani (o subliniere în care n-am ştiut dacă să citesc răutate sau doar o tachinare pentru a mai detensiona atmosfera) şi i-ar fi plăcut să mai vorbim pe net – ori chiar să corespondăm, dacă găseam de cuviinţă să-i răspund la scrisoare.

Mi-a făcut bine ceea ce citisem. Într-un final, reuşisem să ies onorabil din contextul acela delicat. Iar în starea Emei de după despărţirea de Dragoş se găsea, probabil, şi motivul pentru plicul rătăcit: căutând să se rupă definitiv de el, separase una de alta până şi adresele celor doi destinatari.

I-am răspuns chiar în ziua aceea. Şi eu m-aş fi bucurat să ne mai “vedem” online, doar că odată şcoala începută şi povestea cu Dragoş încheiată, vizitele la sala de calculatoare deveneau sporadice şi motivate în primul rând de Counter – aşa că nu promiteam nimic. În schimb, eram oricând disponibil pe “hârtie”, iar dacă-mi scria la adresa corectă puteam evita întârzieri şi orice alte neplăceri, protejând astfel nervii tuturor, inclusiv ai soră-sii mai mici.