Povestea unei adicţii: 45. Anul 11

Clasa a unsprezecea începu strălucitor, sub un soare temerar ce voia să lungească vara dincolo de jumătatea lui septembrie. Privind de la fereastră cum copacii din curtea liceului îşi aplecau coroanele sub mângâierea vântului, aveam mai degrabă senzaţia unei ultime zile înainte de vacanţă decât a unui debut de an şcolar.

Era o fereastră nouă, fiindcă ne schimbasem sala de clasă. Acum eram poziţionaţi la etajul întâi, primii lângă cancelarie, şi nimeni nu bănuia cât de des vor ajunge să discute dascălii despre noii lor vecini — for all the wrong reasons, cum avea să spună profesoara de engleză. Până atunci, ne acomodam cu noua „casă”, prima dintr-un şir de surprize care ne aşteptau odată cu întoarcerea la şcoală.

O altă schimbare era noul prof de română — al treilea în tot atâţia ani de liceu. Dacă nenea dintr-a noua avea gusturi diversificate în materie de carte, iar tanti dintr-a zecea era o fanatică de-a lui Eminescu, tipul cel nou era indescifrabil. Intra în clasă, dădea bună ziua, lua loc la catedră şi începea un monolog dificil de urmărit, aproape imposibil de înţeles. Timp de 50 de minute, vocea lui se rostogolea peste elevi cu aceeaşi cadenţă, fără nici cea mai mică pauză, fără inflexiuni, cu aceeaşi monotonie — şi noi eram convinşi de indiferenţa lui deplină; el trebuia să-şi livreze discursul, fiindu-i totuna dacă avea în faţă un auditoriu inteligent ori o sală goală. Foarte probabil, în ochii lui cele două deveneau echivalente atunci când păşea în clasa noastră. Dat fiind orarul burduşit cu matematică, informatică şi fizică, probabil că-i păream nişte roboţi incapabili să pătrundem dincolo de informaţia brută, tipărită negru pe alb, din paginile unei cărţi. În speranţa unei existenţe lipsite de complicaţii, nu l-am contrazis.

Și la mate ne-am trezit cu un alt profesor. Înalt, uscățiv și fără să știe de glumă. Adică nu-i spusese nimeni că noi, cu madama dinainte, luasem matematica în glumă; sin și cos erau doar niște grupuri de litere cu care făceam rime amuzante, iar notele le primeam inclusiv în funcție de poreclele pe care le aveam fiecare. Proful a intrat în clasă și a început să ne întrebe definiții și teoreme de parcă eram între cunoscători. O tăcere stânjenitoare s-a lăsat peste bănci și tot ce puteam face era să ne uităm unii la alții, îngroziți de năpasta cu chip de om din mijlocul nostru. Niciodată nu mai privisem cu atâta disperare spre Ana și Vali, geniile clasei, singurii care îi puteau da replica profului, dar și din vocile lor răzbătea nesiguranța. La scurta, intensa și dezastruoasa lucrare de control care a urmat, geniile nu au luat mai mult de nota șapte — și celorlalți, prostimea, ne era clar că glumița de până atunci se transformase într-o realitate de coșmar.

— Media clasei este peste cinci, ne-a anunțat proful câteva zile mai târziu. Ceea ce este o notă de trecere, nu?… Adică nu-i chiar un dezastru… Dar peste doi ani dați un examen, nu-i așa?, și mă gândesc c-ați vrea ceva mai mult decât o notă de trecere, nu?

Asta era cea mai mare surpriză pentru noi, proaspeții elevi de-a un’șpea: examenul.

Știam, bineînțeles, că bacalaureatul era punctul culminant al celor patru ani de liceu. Dar până atunci fusese ceva abstract, o umbră mult prea îndepărtată ca să însemne ceva anume, cu atât mai puțin o amenințare — o sperietoare de ciori aruncată într-o magazie prăfuită de la țară. Acum, însă, omul acela pragmatic luase sperietoarea și o plantase în mijlocul nostru, dându-i chip și o semnificație concretă. Nici nu ne dezmeticisem bine în noul an școlar, că numărătoarea inversă deja începuse. Examenul era mai aproape cu fiecare zi, nu doar cu problemele lui, cât mai ales cu alegerile care trebuiau făcute și cu dilemele despre ce avea să fie după.

În anul 11, în universul încă lipsit de griji al adolescenței noastre apăruse o gaură neagră și nimeni nu putea scăpa atracției ei inexorabile. Surpriza absolută a întoarcerii la școală era acel punct de convergență, examenul a cărui pregătire avea să definească următorii doi ani.