Povestea unei adicţii: 44. Ceasuri rele

Într-un târziu, oamenii au început să plece, zguduiţi de tragedia la care tocmai asistaseră. Nimeni nu putea bănui amploarea evenimentelor petrecute la mii de kilometri distanţă sau modul în care lumea se schimbase în acele câteva ceasuri rele dintr-o zi de marţi.

L-am descoperit pe Dragoş aşezat la un calculator, cu puştoaica lui în braţe şi Struţul în spatele lor, pe post de paravan. I-am salutat şi am căutat o staţie liberă cât mai departe de cei doi amorezi. Povestea lor oricum absurdă părea şi mai enervantă în contextul acela. Încă scoasă din ritm de imaginile din America, sala nu revenise la rutina de Counter Strike, aşa că am intrat pe un canal de chat, unde se discuta aprins despre ceea ce tocmai văzusem.

– Călăreţule, bine-ai revenit, credeam că ne-ai uitat! Deci tu ai intrat la patru, da? Ţi-am dat drumu’ la o oră, vin eu la tine după ce mă organizez un pic!

Acum că aglomeraţia se risipise şi putea vedea din nou în sală, adminul încerca să-şi facă ordine în programări.

– Da, man, sigur, nu plec nicăieri! am răspuns ridicând mâna, ca înţeleagă că-l auzisem... deşi ultima parte sunase cam ciudat. Nu prea aveam de ce să rămân. Prietenii după care venisem erau deja captivii fetişcanei blonde, CS-ul nu dădea semne să se pornească prea curând, iar pe chat nu mă aştepta nimeni. M-am răsucit pe jumătate spre locul de unde venise vocea. Ăăă, de fapt...

O linie de text apăruse pe ecran, deschizând o fereastră de dialog:

<Eminista>

Bună!

O vibraţie ciudată răzbătea din spatele celor două cuvinte ivite de nicăieri în imensitatea albă a ecranului.

– Hai, omule, zi acuma dacă-i ceva, că dup-aia iar mă zăpăcesc!

Adminul era un tip în regulă, nu voiam să-i încurc socotelile.

– Nu, nimic, lasă! Aranjează-ţi tu alea, mă găseşti aici!

A ridicat un deget în semn de OK şi a trecut mai departe.

<SilkRain>

Ola!

N-am să ocolesc răspunsul dacă mă întreabă, îi spusesem lui Dragoş cu ceva timp în urmă. Dar poate nu era acum momentul ăla.

<Eminista>

Unde-aţi dispărut aşa?

Ba da, venise momentul ăla. Eu lipsisem de pe net cu săptămânile; întrebarea era însă la plural, ceea ce nu putea însemna decât că şi Dragoş o mai rărise cu prezenţa. La câţiva metri mai încolo, prietenul meu şoptea la urechea Dianei cine ştie ce năzdrăvănii.

Se anunţa o conversaţie incomodă, aşa că am decis să verific cât de agitate erau apele în care mă pregăteam să intru.

<SilkRain>

De fapt, eu tocmai am apărut.

<Eminista>

Nu fă pe deşteptul cu mine, auzi?
Nu mă lua cu abureli şi răspunde la întrebare!

Furtuna stătea să izbucnească. Era de înţeles, dar nu voiam ca tunetele, fulgerele, grindina şi potopul să se reverse asupra mea.

<SilkRain>

Wow, stai un pic!
N-am început prea bine treaba asta.
Pari supărată şi nu cred că sunt eu de vină pentru asta.
Încercăm din nou?
Încep eu?

...

Una dintre acele pauze care sunt coşmarul oricărei discuţii online, când nu ştii ce se întâmplă la capătul celălalt: poate scrie răspunsul; poate nici n-a primit ce i-ai trimis, din cauza unei probleme de reţea; poate a primit, dar a decis că nu merită să răspundă. O tăcere care naşte, într-o clipă, o mulţime de scenarii.

<Eminista>

k

Dintr-o comoditate pe care nu am înţeles-o niciodată, internauţii l-au redus pe bietul ok la o singură literă – care de data asta mi se părea extrem de nimerită. În răspunsul sec o vedeam pe Ema dând ochii peste cap enervată, acceptând propunerea mea drept cel mai respingător compromis imaginabil.

<SilkRain>

Ai văzut ce-au dat ăştia la televizor?
Ce nenorocire, au murit mii de oameni acolo!
Ăştia vorbesc de un atac terorist la scară largă.

<Eminista>

Ce legătură are asta cu discuţia noastră?

<SilkRain>

Tocmai, că n-avem nicio discuţie.
M-ai pus la zid de cum m-ai văzut – şi doar mă repezi de-atunci.

...

<Eminista>

Da, am văzut ce s-a întâmplat.
Era pe toate canalele.
Groaznic!

<SilkRain>

Când am ajuns aici, sala era plină până la refuz.
Toate monitoarele arătau aceleaşi imagini.
Iar lumea intra de pe stradă ca la urs.

<Eminista>

Aici nu chiar, că sala e la etaj.

<SilkRain>

Astăzi e prima dată, după vreo două săptămâni, când n-am fost la spital.

...

<Eminista>

Ce-ai păţit?
Sper că eşti bine!

<SilkRain>

Nu eu, bunicul meu.
Atac cerebral.

<Eminista>

Îmi pare rău.

<SilkRain>

A rămas cu nişte sechele pe partea stângă.
Va fi nevoie de fizioterapie pe termen lung.
Dar putea fi mai rău, mă gândesc.

<Eminista>

Şi bunica ta?
Ştiu că stai la ei, nu?

<SilkRain>

Da. O să fie bine şi ea.
Altă variantă nu are.

<Eminista>

De ce nu mi-ai spus nimic despre asta?

<SilkRain>

Ţi-am spus acum.

...

<SilkRain>

Şi, oricum, ce rost avea?
După cum ai văzut, eram de mai demult în pauză.
Şi de net, şi de CS... de calculatoare, în general.

<Eminista>

Deci de asta nu ai mai intrat?
Nici despre asta nu mi-ai spus nimic.

<SilkRain>

În scrisori?
Nu ştiu dacă ai observat
Dar nu eu sunt personajul principal acolo.
Şi... nu e ca şi cum ai întrebat şi nu ţi-am răspuns :)))

...

<Eminista>

O pauză, deci.
k
Şi scuza lui care e?
Şi să nu cumva să faci pe prostul!
Ştii la cine mă refer.

<SilkRain>

La Dragoş?

<Eminista>

Nu, la Moş Crăciun!

<SilkRain>

:)))

<Eminista>

:)))
Acuma zi!

<SilkRain>

Sincer, nu ştiu ce să-ţi spun.
Eu n-am mai venit la sală, el da.
Dar nu e ca şi cum îmi dă raportul cu ce face el aici.

Ceea ce nu era chiar o fals. După ce Struţul dăduse în vileag minciuna noastră, Dragoş nu-mi mai povestea aventurile lui la club – şi nici eu nu-l întrebam, convins fiind c-ar fi fost vorba doar de amantlâcurile puerile cu Diana.

<SilkRain>

Aşa că poate tu ar trebui să-mi spui
Ce s-a întâmplat cât am lipsit eu
De m-ai luat aşa de tare la început.
Nu aţi mai vorbit pe net sau ce?

<Eminista>

Ultima dată am vorbit în weekend.

<SilkRain>

Şi nu-i bine?

<Eminista>

Înainte vorbeam aproape în fiecare zi.
Dar în ultima vreme este, nu ştiu
Distant.
Ca şi cum n-ar avea chef de mine.
Ţie nu ţi-a spus nimic?

Plausible deniability.

<SilkRain>

Nu cred că e treaba mea ce vorbiţi – sau nu – voi doi.

<Eminista>

Şi scrisorile lui sunt mai scurte.
Banale şi fără emoţie.

<SilkRain>

Am presupus că lucrurile merg bine de vreme ce vă scrieţi.

<Eminista>

Aşa s-ar crede, nu?

<SilkRain>

Pentru mine, scrisorile sunt un semn clar
De intenţie a unei relaţii pe termen lung
Fie ea numai o prietenie prin corespondenţă.

<Eminista>

Eu cred că s-a plictisit.

Era semnalul meu pentru a ieşi din povestea asta. Întrebarea directă pe care o prevestisem lui Dragoş atârna în aer, aşa că mai bine făceam eu primul pas spre izbăvire.

<SilkRain>

Cu el ai vorbit despre asta?

<Eminista>

În ultima vreme e foarte expeditiv.
Nu stă o jumătate de oră, apoi iese.
Mereu spune că e doar în trecere, că trebuie să ajungă undeva.
Şi că vorbim mai mult altă dată.

Jumătate de oră era durata minimă pentru care puteai dispune de un calculator în Infoclub. Apăruse odată cu nevoia unora de a-şi verifica numai e-mail-urile sau de a lăsa cuiva online un mesaj rapid. Sălile care încă funcţionau doar pentru jocuri nu se încurcau cu asemenea jumătate de normă.

<SilkRain>

Şi-atunci, dacă ai dubiile astea, de ce te mai complici?

<Eminista>

Ce vrei să spui?

<SilkRain>

Poate relaţia asta a voastră nu duce mai departe de atât.
Poate ai aşteptări prea mari.
Poate ar trebui s-o laşi mai uşor cu el.

Dacă era fată deşteaptă, erau nişte variante la care se gândise şi ea.

– Hai, Călăreţule, marcă banu’! explodă o voce.

– Bă, eşti nebun? m-am întors către adminul din spatele meu. Nu mai fă din astea, că-mi sare dracului inima din piept!

– Bine, bine, scuze, n-am ştiut că eşti aşa de absorbit de discuţia cu domnişoara.

Brusc am realizat că nu ştiam de când stătea acolo şi cât văzuse din discuţie. Nu mai avea niciun sens să ascund fereastra de chat. Aşa că i-am răspus cu emfază:

– Trece-mă nelimitat, că aici mai durează.

– Nu pot. Faze din astea merg doar seara, după zece.

– Fă şi tu o excepţie, cadou de bine-am revenit printre voi.

– Hai, mă, Călăreţule, doar ştii cum stau lucrurile...

I-am plătit ora care era pe terminate, apoi m-am întors la monitor.

– Fata are chef de vorbă şi nu pot s-o dezamăgesc, i-am aruncat pe după umăr. Vin eu la tine când termin. Nu pot să las o fată neterminată, nu?

– Ce să zic, acuma te-o apucat şi pe tine cu fetele!

– Adolescenţa, man, ce să-i faci!? i-am mai zis, după care l-am dat uitării. Ema deja îmi trimitea semnale că răbdarea ei era din nou pusă la încercare.

<Eminista>

Hei, nu mai zici nimic?
Ai plecat şi tu aşa, din senin?
Văd că se practică pe la voi să laşi lumea baltă.

<SilkRain>

Stai, nu te ambala aşa, mai vine unu-altu’ pe-aici.

<Eminista>

Vai, mă scuzi, n-am ştiut că vorbesc cu o celebritate.

<SilkRain>

Poate vrei să NU mai vorbeşti?
Să-l aştepţi pe Dragoş
Singură?

...

<Eminista>

Nu meritam asta.

<SilkRain>

Nici eu nu merit să mă iei la împins vagoane.
Nu-mi amintesc să te fi lăsat vreodată cu ochii-n soare
În vreo discuţie de-a noastră.

<Eminista>

Tu nu.
Altcineva.
E supărat pe mine, nu?
De când a fost aici.
Că nu m-am culcat cu el.
Aşa-i?

Plausible deniability.

<SilkRain>

Nu ştiu dacă se cade să mă intereseze pe mine viaţa voastră amoroasă.
Dar recunosc că am remarcat ceva schimbat la el.
Mă aşteptam să se întoarcă mai entuziasmat de la Braşov.

<Eminista>

Ştiam eu.

<SilkRain>

Într-un fel, îl înţeleg.

<Eminista>

Ce vrei să spui?
Crezi că sunt vreo curvă care, imediat ce-i intră unu-n casă, sare cu el în pat?
Trebuia să-mi dau seama.
M-am înşelat!
Credeam că eşti altfel, dar eşti ca toţi!

<SilkRain>

Vezi că iar o iei pe arătură!
În primul rând, eu sunt altfel.
Ţin foarte mult la coarnele mele răsucite, de berbec.
În al doilea rând, nu cred nimic.
Dar pot să-mi imaginez că Dragoş avea unele aşteptări în drum spre tine.
Vorba aia, sunteţi amândoi adulţi (aproape) şi vaccinaţi (probabil).

<Eminista>

Eu l-am chemat acasă la mine, nu la bordel.

<SilkRain>

Nici nu mi-am închipuit altceva. Şi cred că nici Dragoş.
Dar... poţi să-l acuzi că şi-ar fi dorit mai multă intimitate cu tine?
După atâta timp?

Trebuia să rup triunghiul acela tot mai puţin amoros şi tot mai toxic, iar puţină diplomaţie nu strica.

<Eminista>

Mda, nu ştiu ce-şi imagina el.
Ce se aştepta el să se întâmple, cu toţi ai mei acasă.

<SilkRain>

Hmm... el îşi imagina ceva, tu altceva.
Din nou, aşteptări diferite.
Aşa că revin la ideea mea:
Poate până aici merge relaţia voastră.
Un prag dincolo de care fiecare dintre voi vede lucrurile altfel.

<Eminista>

Ce vrei să spui cu asta?

<SilkRain>

Că poate distanţarea pe care ai remarcat-o
O fi reacţia lui Dragoş după un raţionament similar celui de mai sus.

<Eminista>

?!????
Auzi, tu i-ai spus lu’ ăla să se despartă de mine?

<SilkRain>

Cred ca întrebarea pe care o cauţi este
E nevoie să-i spun eu ceva?

...

<Eminista>

Adică eu mă consum aici ca proasta şi ăla mi-a dat papucii?!?

<SilkRain>

Nu ştiu dacă ţi i-a dat.
Dar poate merită să te întrebi dacă nu cumva urmează.

<Eminista>

E cu tine acolo?

<SilkRain>

Cu mine, nu. Aici, la sală, da.

<Eminista>

Şi de ce n-a intrat?

<SilkRain>

Văd că acum e cu prietenii lui de pe-aici.

<Eminista>

E şi vreo fată pe-acolo?

<SilkRain>

Mai multe.

Ceea ce nu era chiar o minciună. Azi era numai una, dar puştoaicele umblau de obicei în grup.

<Eminista>

E clar.
Ce porcărie!
Tremur toată de nervi!

...

<Eminista>

Cheamă-l!

<SilkRain>

Aş prefera să nu.

<Eminista>

Cum adică nu?!
De ce?
Înainte puteai să vorbeşti cu el despre mine şi-acuma nu mai poţi?

<SilkRain>

Pot şi acum.
Dar nu cred c-ajută pe nimeni să vă luaţi la harţă acum.
...şi la calculatorul meu.

<Eminista>

Zi-i să intre la altul!

<SilkRain>

Îmi menţin poziţia.

Ultimul lucru de care aveam nevoie era să încerc să-l desfac pe Dragoş din încolăcirea blondei fatale. După întreaga farsă pe care i-o jucasem, Diana ar fi intrat la bănuieli imediat ce i-aş fi spus prietenului meu că trebuie să discute cu cineva.

<Eminista>

Du-te dracului!

Halal prieten!

De ce nu mi-ai spus de la început?

<SilkRain>

Dar eu nu ţi-am spus nimic.
Cel mult, te-am confruntat cu nişte gânduri pe care le aveai deja
Dar îţi lipsea curajul să le duci până la capăt
Iar dac-ar fi ceva de zis
Nu cred că sunt eu cel care ar trebui s-o facă.

<Eminista>

Ţi-am spus cândva că mă bucur că Dragoş are un prieten ca tine.
Eşti, într-adevăr, prietenul lui.
Dar al meu clar nu eşti!

<SilkRain>

Îmi pare rău că spui asta.

<Eminista>

Ce să zic, îţi pare rău!
Hai, că m-am săturat!
Şi de el, şi de tine, şi de tot!
Ies.

<SilkRain>

Şi dup-aia?

<Eminista>

Dup-aia ce? Mă duc acasă!
De fapt, de ce trebuie să-ţi spun ţie ce fac eu, că nu mă prind?
Ai spus că nu te interesează.

<SilkRain>

Ce faci cu Dragoş?

<Eminista>

Ca să te duci imediat să-i spui, nu?

...

<Eminista>

Nu ştiu ce-am să fac.
Am să-l sun.
Sau... nu ştiu, văd eu.
Ce treabă ai tu?

<SilkRain>

Voiam doar să te rog
Să te linişteşti înainte de orice altceva.

<Eminista>

Vai, mulţumesc pentru sfat, domnu’ consilier!
N-am nevoie de grija ta!
Şi stai liniştit, am să fiu bine!
Hai, pa!

Eminista is now offline.

Nu-mi mai rămânea decât un singur lucru de făcut. M-am ridicat, m-am dus la Dragoş şi l-am tras deoparte, încercând să ignor veninul din privirea Dianei.

– Tocmai ce-am vorbit cu Eminista.

– Mă gândeam eu că asta faci, mi-a răspuns, rotindu-şi privirile în sală, de vreme ce nu joacă nimeni Counter. Şi?... I-ai spus?

– Nu m-a întrebat direct. Dar cred că s-a prins şi ea de unele lucruri.

– Deci nu i-ai spus de Diana... Dar ştie că sunt aici? N-a întrebat de ce n-am intrat?

– A întrebat, i-am spus că eşti pe-aici cu... lumea, mi-a cerut să te chem şi am refuzat.

– Aşa, de capu’ tău?!

– Ai fi vrut să vin la tine şi să-ţi spun că eşti aşteptat la vorbitor, cu şerpoaica de gâtul tău?

– Ah, da, ai dreptate, scuze! Şi cum a rămas?

– Te caută ea... o cauţi tu... Nu prea-mi pasă, sincer. Eu doar am vrut să ştii că am vorbit cu ea. Nu i-am spus nimic concret despre Diana, dar nici n-am putut să mă prefac că nu-i înţeleg bănuielile. Prin urmare, mă gândesc că va trebui să vorbeşti cu ea cât de repede şi să lămuriţi lucrurile.

Diana se apropia de noi. Probabil că timpul de libertate îngăduit lui Dragoş expirase.

–Da, sigur, nu-ţi fă griji! Mulţumesc că mi-ai zis, a închis el, întorcându-se spre fată.

În urma lor, am avut sentimentul că Dragoş era extrem de relaxat. Greul trecuse. Nu trebuia să mai explice nimănui nimic, discuţia incomodă tocmai o purtasem eu. Lui îi rămânea doar să-i confirme Emei că n-a fost s-o fie, apoi s-o uite în Braşovul ei de dincolo de munţi.

O evitase pe Ema din laşitate, sau dintr-o foarte bună înţelegere a faptului că – lungind suficient lucrurile – se va găsi cineva care să facă treaba murdară pentru el? Întrebarea îmi aduse un gust amar pe limbă.

M-am îndreptat spre biroul adminului, să plătesc şi să mă duc acasă.

–  Deja, Călăreţule? m-a luat tipul în primire. Asta a fost tot? După cum vorbeai înainte, îmi închipuiam că trei ceasuri nici nu te ridici din scaun...

– Ajunge pentru azi.

America fusese rănită adânc în inima ei. La fel şi o fată de la mii de kilometri distanţă.

– Au fost suficiente ceasuri rele.