Povestea unei adicţii: 42: Giò

Marile poveşti ale copilăriei, cuprinse în pagini de carte nemuritoare, îşi plasează acţiunea în locuri cu iz de legendă. Lizuca lui Sadoveanu are Dumbrava minunată. Tom Sawyer şi Huck Finn sunt strâns legaţi de misticul Mississippi. Iar Cireşarii au Peştera Neagră ori Castelul fetei în alb.

Noi aveam uriaşul turn cu zece etaje şi trei scări, de pe vechiul mal al Bistriţei, căruia îi spuneam Cascada. Blocul era lipit de o construcţie ce fusese restaurant, terasă de zi, sală de bingo, club de noapte ori sală de păcănele – şi recicla la nesfârşit funcţionalităţile astea. În general, mirosea a bere acrită, răsuna a sticlărie ieftină şi nimeni nu reuşea să facă legătură între atmosfera de crâşmă şi numele locaţiei. Dar copiii betoanelor nu erau pretenţioşi; am preluat reperul cu inima deschisă, dându-i astfel identitate colţului acela de lume şi făcându-l al nostru.

O altă reuşită a trupei noastre a fost să adune locatarii celor patru scări de bloc (turnul şi fratele său mai mic, cu numai patru niveluri) într-o comunitate. Mama lui Dragoş era adultul cel mai prezent în viaţa noastră, dar într-un fel – nerecunoscut făţiş de nimeni, însă evident în căldura cu care oamenii ne primeau cu colindul sau cu uratul – eram copiii tuturor. Şi astfel, de voie sau de nevoie uneori, vecinii ajungeau să se cunoască, poposeau seara la poveşti şi, în general, lăsau să se întrevadă un spirit de solidaritate pe care, din fericire, viaţa nu l-a pus niciodată la încercare cu adevărat.

Nu erau multe evenimente care să tulbure comunitatea de părinţi şi bunici, dar liniştea ultimelor zile de august, când spectrul toamnei şi al întoarcerii la şcoală se lăsa peste întreg oraşul, a fost spulberată brutal într-o dimineaţă, de o ambulanţă.

La 67 de ani, bunicul meu – Domnu’ Boca, aşa cum îl strigau vecinii scoşi acum la ferestre şi în balcoane de vuietul sirenei – suferise un atac cerebral.

Fusese o lovitură cumplită pentru omul activ, care dusese o viață caracterizată de moderație înainte de toate – prin prisma diabetului moderat pe care-l ducea pe picioare încă din tinerețe, fără ajutorul insulinei. Perfidul eveniment îi blocase partea stângă a corpului. Piciorul își revenise încă din primele zile de spitalizare, mâna dădea semne că nu va rămâne mereu inertă – dar ochiul avea să rămână închis timp îndelungat (mai mult de un an de asidue exerciții de recuperare) .

Aproape că nici n-a știut ce i s-a întâmplat. A căzut din picioare pe când spăla vase în bucătărie și s-a trezit apoi direct în patul de spital. Familiei – în primul rând soției mereu atente cu regimul bărbatului, apoi uneia dintre fiice, absolventă de Medicină – i-au rămas neputința și disperarea primelor clipe de după, grijile lungilor zile de internare și frustrarea în fața condițiilor de spitalizare.

Trecuse o săptămână de la incident când i-am făcut prima vizită. Cu greu m-am convins să mă duc. Mi-l închipuiam pe omul cu care aveam atâtea amintiri frumoase – de la cositul câmpurilor la țară până la culesul viei care se cățărase până la etajul unu și se întindea pe tot balconul de la bloc; de la jocurile de table până la băncuța din lemn construită la umbra falnicului nuc de pe dealul Filipenilor – căzut și moale ca o păpușă din cârpă.

Pășind în spital, m-a cuprins fiorul de antecameră a morții. Mai fusesem acolo, dar în aripa pentru copii. Pereții cu faianță murdară, ciobită ici și colo, erau la fel de neprimitori în ambele părți. Ușile butucănoase nu te îndemnau să le treci pragul indiferent unde te aflai. Dar cei mici tot se mai agățau cu privirea de câte un afiș colorat, reclamă la vitamine sau antitermice; adulții, în schimb, aveau numai holuri deprimante, saloane neaerisite și grupuri sanitare ca de lagăr.

L-am găsit pe bunicul meu întins în pat, privind cu ochiul teafăr, dar stins și el, la crâmpeiul de cer senin de dincolo de fereastra închisă. Îi lipseau mișcarea, plimbarea din fiecare zi în aer liber și bunăvoința oamenilor care își ajută semenii din simpla dorință de a face bine – nu pândind hârtia de zece lei strecurată în buzunar ca preambul al gestului cel mai banal.

Stătea într-un salon cu alți patru bărbați, care păreau în și mai mare nevoie. În colțul opus al camerei, un al șaselea pat aștepta un nou ocupant, după ce precedentul se desprinsese de el și de lume în chiar noaptea precedentă. Mirosea a boală și a bătrânețe fără întoarcere.

I-am înșirat nimicuri vreo jumătate de ceas, vorbind mai mult de unul singur. După care m-a rugat sa-l însoțesc la baie. Din vocea lui scăzută am înțeles cât de umilitor trebuia să fie să depindă de asistentele care-i acordau atenție numai în doze precise, de câte zece lei. A folosit toaleta, s-a spălat trăgând de mâna stângă încă debilă, apoi l-am ajutat să se bărbierească.

Se mai înviorase. Chipul tras, de pacient de spital, căpătase puțină culoare. Am simțit chiar o urmă de vigoare în brațul care și-l pusese pe umărul meu.

– Îmi place cum miroși, mi-a zis el dintr-odată. Miroși a tinerețe și a viață proaspătă. Nu trebuia să vii în locul ăsta care duhnește a moșnegi bășinoși.

N-am știut ce să-i răspund, așa că am continuat deplasarea în pas greoi spre salon. 

Miroseam a Acqua di Giò, parfumul care tocmai apăruse pe policioara cu cosmetice a lui taică-miu. Îmi dădusem un puf pe mână și gândul îmi zburase pe dată la mare, pe care o vedeam dintr-un foișor năpădit de flori și bătut de vânt. M-am lăsat îmbrăcat de undele parfumate ca de-o armură împotriva miasmelor de spital.

Bunicul meu nu s-a mai întins în pat; s-a așezat la un capăt, lăsându-mi-l pe celălalt. M-a îndemnat să vorbesc mai departe, fără să mă mai lase singur. Am povestit împreună despre fotbal, despre apusuri de soare și despre focuri de tabără, despre copiii betoanelor și despre Struț (un fel de obsesie a lui, inexplicabilă), căruia îi spunea doar pe numele de familie.

– Mă bucur foarte mult că ai venit să mă vezi, Andițule, mi-a spus când s-a făcut vremea să plec. Era singurul care mă striga așa. Prietenii îmi ziceau Andrei, iar familia mai scurt, Andi. Doar el mă alinta astfel, pe un ton care transmitea o dragoste fără margini – și niciun pic de ridicol. Prezența ta face haznaua asta ceva mai suportabilă.

Din ziua aceea și pe toată durata spitalizării lui, mi-am schimbat programul de dup-amiază. De obicei, abia așteptam ora 16 ca să ies cu băieții la fotbal. Acum, plecam de acasă mai repede, în haine de oraș, oprindu-mă negreșit la spital. Cu fiecare vizită mi se părea că împing moartea tot mai departe de salonul cu pricina, recâștigându-mi bunicul de partea vieții, chiar dacă o pleoapă se încăpățâna să rămână căzută. Cu păr alb și în pijamaua cu dungi, arăta ca un pirat ieșit la pensie, un pic ramolit, dar încă suficient de lucid cât să renunțe la petecul pentru ochi și pălăria în colțuri, însemnele distinctive tradiționale în branșă, ca să-și piardă urma de alții ca el.

La fiecare vizită mă stropeam cu Acqua di Giò, licoarea vrăjită care-mi dădea putere în fața răului. Judecând după bruftuluiala pe care mi-am luat-o de la taică-miu când a descoperit că i s-a golit flaconul, nu cred că a apucat să se bucure prea mult de parfum. Dar acesta fusese ingredientul secret care-l scosese pe bunicul meu din letargia periculoasă a internării, ajutându-l apoi să revină acasă – şi a rămas ancora mea olfactivă, singurul parfum de care nu văd cum m-aş putea plictisi vreodată.