Povestea unei adicţii: 35. Struţul

În partea cealaltă a curţii faţă de blocul meu şi al lui Dragoş, Struţul beneficia de un întreg balcon la etajul întâi. La prima vedere, ai fi spus că locotenentul era mai privilegiat decât căpitanul său, care comanda prin geamul de la baie, nevoit să se caţere pe vasul de toaletă ca să ajungă la fereastră (de unde şi vrednica poreclă dată WC-ului: tron). În realitate, însă, balconul era pentru ocupantul său doar o cuşcă cu geamuri în loc de gratii, ce ascundeau în spatele lor o poveste mult mai tragică.

Struţul era legătura noastră cu istoria curţii, mai bine zis cu generaţia precedentă de copii ai betoanelor. O legătură cât se poate de palpabilă, aşa cum erau bătăile pe care băiatul le încasa de la Angel, „strămoşul” şi vecinul lui de scară – de la care şi-a primit porecla. Într-unul dintre episoadele violente, fix înainte să-i mai „cârpească” una victimei sale, Angel i-a strigat, aproape turbat:

– Ce bagi, mă, capul aşa, între umeri?... Ce, te crezi struţ, să bagi capu-n pământ?!... Tu-ţi grijania ta, poţi să faci pe struţul cât vrei, că nu scapi!..

Şi, într-adevăr, n-a scăpat. Porecla Struţului a prins şi a rămas. Mai târziu, după ce viaţa l-a dus pe Angel în alte locuri – şi probabil spre alte victime –, dacă aveai proasta inspiraţie să-l strigi pe Struţ aşa când el era deja nervos, rănile prea puţin vindecate ale trecutului se redeschideau sângeros în mintea băiatului. Acesta vedea instant roşu în faţa ochilor şi răbufnea violent, fără să mai ţină cont de cine îi ieşea în cale. Drept urmare, la uşa lui era mai mereu vreun prichindel smotocit, venit să-l pârască maică-sii – ori de-a dreptul un părinte, cerând socoteală pentru bocetele odraslei. Atunci lucrurile deveneau şi mai triste.

Fiindcă nici Struţul n-avea tată. Maică-sa trebuia s-o scoată la capăt singură şi cu băiat, şi cu casă, şi cu serviciu. Dar femeia nu era făcută din aceeaşi fibră dură ca mama lui Dragoş. Prin urmare, multe dintre situaţiile de stres se proiectau asupra copilului. Iar s-audă mereu că fiu-său stricase zen-ul cuiva nu era foarte uşor de suportat. Prin urmare, după jelania ori discuţia aprinsă din pragul apartamentului, Mama Struţ ieşea la balcon, strigându-şi plodul:

– Adrian! Adrian, treci încoace!... Adrian, n-auzi?!

Ăsta era numele lui adevărat. Noi îl strigam Adi, în afara poreclei lui. Doar maică-sa îl striga Adrian, mai ales când îl chema să dea socoteală pentru vreo boacănă. Băiatul ştia că nu-i a bună şi se prefăcea deranjat dintr-o preocupare extrem de importantă:

– Da, măi, ce s-a-ntâmplat?

– Treci în casă!

– Dar...

– Niciun dar. Treci în casă imediat, m-auzi?!... Acuma!

Ştiam cu toţii continuarea: Mama Struţ îl lua în primire cu furtunul de la maşina de spălat. Țipetele ei, amestecate cu zbierătele băiatului, umpleau apoi curtea minute în şir. Mai târziu, Struţul reapărea la balcon, ca o pasăre-n colivie, încercând să ignore ceea ce se întâmplase. Nu era foarte greu, căci copiii au o capacitate de a merge mai departe ieşită din comun; totuşi,  bătăile pe care Adi le încasa cu stoicism intraseră în folclorul curţii – fiind aproape singurul mod prin care maică-sa înţelegea să-l disciplineze.

Aşadar, cu Struţul mai mult pedepsit, nu era de mirare că tot timpul cerea de la alţii lucruri precum jucării, gumă, un colţ de pâine proaspătă – iar mai târziu ţigări sau bere. Mai degrabă se ruga la nesfârşit de noi, decât să-i ceară Mamei Struţ. La un moment dat, gluma care circula în curte era că, pentru a-şi plăti datoriile, ar fi trebuit să vândă jumătate din apartamentul maică-sii. Dar eram conştienţi că asta n-avea să se întâmple prea curând, aşa că-l acceptam în felul lui şi-l sponsorizam mai departe. Dacă l-am fi exclus din vreo activitate de grup, ne-ar fi stat în gât, ca o mâncare fără gust, pe care, oricât te-ai chinui s-o înghiţi, pur şi simplu nu alunecă.

Cu timpul, Struțul şi-a perfecţionat tehnica de milogeală. Pe principiul că mâna întinsă care nu spune o poveste nu primește pomană, Struțul își îmbunătățise considerabil capacitățile actoricești. Când avea de cerut, postura sa înaltă, atletică și bătăioasă dispărea în ceva care ți se încolăcea printre picioare, vorbindu-ți cu graiul cel mai mieros și privindu-te cu ochi umezi, de vițel bătut – ce mergeau la fix cu istoria personajului.

Cerşeala lui găsise la mine un punct slab, pe care-l exploata din plin. Ajunsesem principalul lui finanţator... Nu ştiu dacă la mijloc era sentimentul acela de stăpân al fericirii de moment a Struţului... ori nevoia egoistă ca moaca lui amărâtă să nu strice o experienţă de grup... sau poate faptul că, în acele momente, vedeam în el fratele pe care, cumva, nu l-am avut niciodată... Cert este că mă obişnuisem cu el, parte inevitabilă din bugetul meu şi-aşa limitat.

Cred că nici pentru vlăjgan nu era uşor să depindă de unul mai mic decât el. Foarte probabil, înfrângerile pe care Struţul mi le administra la table erau modul său de a-şi alina orgoliul rănit. Mă chinuiam zile în şir până să-i iau şi eu o linie – chiar dacă pe toţi ceilalţi îi învingeam destul de uşor. Struţul era, pur şi simplu, un paradox de neînţeles...

Rata de succes a Struțului crescuse, ceea ce era să-i aducă o schimbare de poreclă – de parcă natura voia să-l treacă prin tot regnul animal.

– Uite-l, bă, ce ochi de vită-ncălțată are! l-a remarcat într-o zi Bogdan, vecinul meu şi colegul lui de clasă.

Răspunsul nu putea fi decât unul:

– Vită-i mă-ta! Struțul apăsa silabele într-un mod sinistru, ca și cum ar fi înfipt câte un cuțit în dușman.

Butoiul cu pulbere ar fi sărit cu siguranță în aer, făcând victime la întâmplare, dacă mama lui Dragoş n-ar fi fost la post, ca întotdeauna:

– Măăă, ia vezi!

Spre liniştea tuturor, vita a fost dată uitării, cu tot cu vițel, și am rămas mai departe cu Struțul cel de toate zilele.