Povestea unei adicții: 33. Masterplanul

Counter Strike era un joc cu grafică pătrățoasă, cu o lume dominată de lăzi și alte forme colțuroase. Iar armele care lătrau necontenit și exploziile grenadelor se contopeau într-o polifonie monotonă și fără strălucire. Dar avea, câteodată, și momentele lui de poezie.

Cum era seara aceea în grădina de sub cerul înstelat. Printre copaci și garduri vii tunse elegant, se înălța o casă cu etaj, cu pereți albi și ferestre înalte. Înăuntru, nişte nenorociţi luaseră ostatici câţiva civili; afară luptătorii antitero înconjuraseră clădirea. Armele scăpărau în întuneric și schimburile de focuri dintr-o parte în alta prilejuiau un spectacol de lumini captivant. Îmi amintea de imaginile pe care le văzusem la televizor, în decembrie 1989: trasoare peste Bucureştiul scufundat în beznă – și cineva strigând că vin teroriștii.

Bineînțeles, teroriștii nu existaseră vreodată, dar, chiar și așa, reușiseră o performanță remarcabilă: pe lângă victime închipuite, agresorii imaginari lăsaseră în urmă și morți cât de poate de reali, în carne și oase. Lor li se adăugau supraviețuitorii, unii rămași în viață doar pentru a fi consumați de întrebări obsedante și lipsite de răspuns.

Acum, ceea ce vedeam era tot o fantasmă, nălucirea inofensivă a unor pixeli colorați. O cădere de curent, o simplă apăsare de buton, chiar, și totul ar fi dispărut – fără urmări, fără durere și fără victime…

Gândurile unui muribund care-și dădea ultima suflare.

Eșuat într-un tufiș, cu un singur punct de viață rămas, așteptam un glonț rătăcit sau vreo schijă sărită de undeva, care să mă scoată din joc. Dar n-aveam de gând să plec singur. Pândeam balconul de deasupra intrării principale și, judecând după ce vedeam pe monitorul tipului de-alături, următoarea mea victimă era aproape. (Ăsta era un aspect inevitabil – și enervant – al vieții în sala de calculatoare: trasul cu ochiul la monitorul de lângă tine)

Pe ecranul celălalt se zări un colț de grădină, în cătarea mea apăru o umbră mișcătoare, așa că am tras singurul glonț din arma cu lunetă pe care o luasem din iarbă, mai degrabă ca să mă sprijin de ea, decât să ucid un inamic.

În aceeași clipă, lumea o luă razna în jurul meu: detunătura mă asurzi, căștile îmi fură smulse de pe urechi, tipul de alături ţâșni violent din scaun, agitându-și mâinile înspre mine, iar Dragoș, apărut de nicăieri în spatele meu, mă apucase de umăr și mă zgâlțăia frenetic.

– Băi, colega, ia ascultă! Ce pul… am început să disting pe buzele nervoase ale unuia.

– Hai, Călărețule, să mergem acasă! striga prietenul meu din partea cealaltă, fără să-și domolească mișcările.

Îi priveam prostit pe amândoi, smuls din poezia mea și incapabil să pricep mare lucru. Când am început să-mi revin, îl urmam deja pe Dragoș spre ieșire, departe de invectivele tipului căruia îi stricasem jocul.

– Hai acasă, mai venim și mâine! trăgea Dragoș de mine, ca un părinte care se chinuie să-și dezlipească odrasla de leagănul preferat din parc.

– Acasă?… Așa repede?

– Hai, că pân-ajungem… Mai avem și chestia aia de rezolvat, nu uita! a adăugat pe un ton grav și afectat.

Oare ce-l apucase? Până la bloc nu făceam mai mult de 15 minute – știa foarte bine asta. Iar dacă într-adevăr mă grăbeam undeva, blocul alor mei era la nici cinci minute de sală… Mă pregăteam să-mi împărtășesc obiecțiile, când mi-a aruncat o privire ce nu admitea alte comentarii.

Am plecat amândoi, pătrunși de importanța chestiei care trebuia rezolvată. Însă imediat ce am ieșit din raza vizuală a puștoaicelor, purtarea lui Dragoș și-a pierdut gravitas-ul; păream doi prieteni care merg la pescuit, cu tot timpul din lume la dispoziţia lor: unul zâmbitor și relaxat, celălalt complet bulversat.

– Ai idee cât o să ne ia să ajungem acolo unde mergem acuma? l-am întrebat destul de apăsat.

– Acuma cică mergem la Orizont. În zona aia stăm noi.

Coordonatele astea duceau pe lângă Milcov, la o distanță mai mult decât dublă față de betoanele curţii noastre. Altfel spus, la mama dracului, pe niște străzi care n-aveau cea mai strălucită reputație în oraș.

– Aș putea afla motivul acestei schimbări de domiciliu?… Și-ntr-o zonă atât de selectă?

– Diana, a început el…

Şi ceea ce a urmat depăşea orice închipuire.

Potrivit narativei oficiale, deşi proveneam din altă parte a oraşului, locuiam tot la bloc şi tot vecini eram – doar că într-un turn cu apartamente vaste şi luxoase (ca şi cum ar fi mutat Casa Albă în cea mai periculoasă favelă braziliană – dar m-am abţinut).

Eram tipi cu bani, din familii înstărite şi cu influenţă. Pe taică-su Dragoş îl lăsase afară din poveste, ca în viaţa reală, iar măică-sa era mai mereu plecată cu afaceri. Avusese prin preajmă o bunică, dar biata femeie nu reuşise să împiedice transformarea nepotului într-un golănaş de cartier. Şi nici eu nu prea aveam parte de părinţi, care erau prinşi cu business-uri în turism. Însă pe mine mă atrăsese mai mult şcoala şi aveam, în general, pasiuni de aristocrat.

Crescusem împreună şi eram aproape ca nişte fraţi: el mai mare, mai înfierbântat şi predispus să intre în probleme; eu mai mic, mai calm şi mai diplomat, scoţându-l deseori din belele.

Şi tocmai atunci trecea printr-o perioadă complicată a vieţii lui. Se despărţise de o fată la care ţinea foarte mult, dar care-l înşela cu altul. Experienţa îl distrusese şi, chiar dacă eu îi fusesem alături – urmărindu-l prin oraş ore-n şir, ca să nu facă tâmpenii prin baruri, sau povestind cu el nopţi întregi, încercând să-l fac să uite –, îşi găsise refugiul în droguri. Bineînţeles că relaţia noastră avusese de suferit; o vreme nu mai vorbisem deloc. Până când, după o altercaţie sfârşită prost, realizase în sfârşit că-şi ruina viaţa, mă sunase şi fusese de acord să găsim împreună o cale de ieşire. Pentru moment, aceea părea a fi înlocuirea unei adicţii cu alta, mai puţin distructivă. Eu îi sugerasem sala de calculatoare, nu doar ca să-şi consume impulsurile violente prin joc, cât mai ales pentru posibilitatea de a socializa şi a cunoaşte oameni noi.

La început i se păruse o prostie. Împuşcăturile online nu erau pentru el şi se plictisea încercând să înfiripe o conversaţie inteligentă cu necunoscuţi, pe un canal de chat.

Dar ceva se schimbase de când apăruse Diana. Crezuse că e doar o puştoaică alintată, însă descoperise ceva liniştitor în prezenţa ei. Când era acolo, gândurile negre îl lăsau în pace, iar el redescoperea plăcerea apropierii de o fată. Avusese asupra lui un efect atât de puternic, încât acceptasem să meargă şi singur la sală când eu aveam alte treburi – chiar dacă nu eram de acord cu legătura lor, considerând nepotrivită diferenţa de vârstă…

– Normal că mi se pare nepotrivită!... Man, fătuca aia e prea naivă pentru mine, care-s cu doar un an mai mare decât ea, d-apăi pentru tine!... Ea 15, tu 18 – helă-ău, despre ce vorbim?!

Chiar aşa, despre ce vorbeam? Când avusese timp să inventeze tot scenariul ăla?

– Da’ mă rog, să admitem, am continuat eu. Vrem, nu vrem, viaţa vine şi se duce pe pulă – iar în cazul de faţă e clar că nu la creier se duce tot sângele ăla din tine… Aşadar, dacă ţi s-au aprins călcâiele după ea, n-ar fi mai simplu să-i spui direct? Pentru ce toată aiureala asta?

– Pentru c-am simţit-o eu: acasă o ţin ai ei cam sub papuc. Singura ei evadare este să vină la sală. Nici la şcoală n-are cine ştie ce libertate, fiindcă una dintre colegele ei stă uşă-n uşă cu ea, părinţii sunt prieteni foarte buni şi aia le spune tot ce mişcă Diana la şcoală, ce face în pauze, cu cine se vede… Iar taică-su e un tip dur, care nu acceptă prea multe. Oricât ar vrea ea să fie rebelă, să-şi ia lumea-n cap, îi e frică de taică-su… Prin urmare, ceea ce lipseşte din povestea ei pot să-i ofer eu prin povestea mea.

– În plus, a mers mai departe Dragoş, am elaborat pe o bază reală. Eu le am doar pe maică-mea şi pe bunică-mea, iar tu stai cinci zile pe săptămână departe de ai tăi. Ne ştim de mici şi suntem vecini în acelaşi bloc. Eu nu sunt tocmai uşă de biserică, după cum nici tu nu eşti chiar modelul unui băieţaş de cartier. Şi, în general, eu sunt mai apucat şi tu mai chibzuit… Deci nu este nici măcar o poveste complicată. Trebuie doar să reţii aspectele esenţiale, că de vrăjeală mă ocup eu.

Probabil de asta era Dragoş liderul găştii: în gura lui, orice prostie avea sens. Deşi o mulţime de întrebări curgeau firesc din pledoaria lui – prima fiind dacă nu cumva îşi pierduse minţile –, mie mi se părea că planul se leagă. Iar acolo unde nu se lega, n-aveam de ce să-mi bat capul, fiindcă rolul meu nu cerea mai multă interacţiune cu trupa de fete decât până atunci. Dacă Dragoş voia să facă pe grozavul în faţa Dianei şi a pupezelor, n-avea decât. Cine eram eu să stau în calea fericirii prietenului meu cel mai bun? Mai ales că nu putea fi o fericire prea mare: după cum spusese chiar el, fata era ţinută sub papuc de părinţi – în special de taică-su. În asemenea condiţii, era greu ca relaţia lor să evolueze dincolo de hârjoneala inofensivă de la sală.

Aşa că în dup-amiaza aceea, în drum spre casă, am intrat în pielea personajelor din scenariul lui Dragoş. Iar în următoarele zile şi săptămâni, sistemul a funcţionat ireproşabil. Cei doi se întâlneau la sală şi erau aproape nedespărţiţi; el îi îndruga tot felul de poveşti; ea părea să le creadă, fiindcă a doua zi toată echipa de puştoaice era la curent; eu aveam grijă să neg unele istorii, pe motiv că Dragoş se dădea mare, tocmai ca să le fac pe toate celelalte mai credibile; iar seara prietenul meu mă informa despre noutăţile apărute. Era un joc fără noimă şi fără finalitate (încununarea lui ar fi fost consumarea fizică a relaţiei lor şi asta, pur şi simplu, nu avea cum, unde şi când să se petreacă) – deci inofensiv şi, ca atare, distractiv. Nici nu l-am mai întrebat pe Dragoş ce se mai întâmpla în relaţia lui cu Ema. Scrisorile veneau în continuare.

Singurul moment mai încurcat a fost în seara unui concert. Ieşisem cu mai mulţi colegi de clasă, printre care şi Oz, când ne-am întâlnit în mulţime cu Dragoş, Diana, Struţul şi cohorta de susţinătoare. Cele două planuri ale vieţii mele, liceul şi curtea blocului, existau separat, într-un echilibru destul de solid, dar curiozitatea puştoaicelor putea crea oricând neplăceri. Spre norocul meu, Diana avea ochi numai pentru Dragoş, iar celelalte fete păreau mai interesate de Struţ, pe care nu-l vedeau atât de des la sală. Ne-am despărţit repede şi cele două lumi din care făceam parte au continuat să coexiste în armonie. Totuşi, un gând mi-a rămas agăţat undeva, într-un colţ: ce ştia Struţul despre întreg “proiectul” la care Dragoş şi cu mine lucram de atâta vreme?

Seara a continuat cu muzică bună, distracţie şi râsete până la lacrimi, astfel că Struţul şi cu semnul lui de întrebare mi-au fugit până la urmă din minte.