Povestea unei adicţii: 31. Cutia cu voci (Intermezzo)

Împlinisem patru ani în vara lui 1989, când am venit de la joacă într-o zi şi i-am găsit pe bunici şi pe mătuşa mea (sora lui M.) pe podeaua bucătăriei, ghemuiţi în jurul unui lucru pe care l-am desluşit a fi aparatul de radio. În mod normal, stătea pe policioara lui agăţată pe perete.

– Hei, dar de ce aţi dat radioul jos? am întrebat eu, rostind cuvintele tare şi clar, trăgând cât puteam de r-ul neascultător, aşa cum ştiam că trebuie să facă un băieţel bine-crescut, viitor tânăr-speranţa-ţării.

– Sssst! s-au întors spre mine toţi trei, cu un deget pe buze şi privirile oarecum speriate. Ascultăm ceva, nu te interesează pe tine, du-te şi te joacă! m-a alungat mătuşa mea, pe-atunci o tânără abia trecută de douăzeci de ani. Şi-nchide uşa!

M-am executat fără prea multă tragere de inimă. În urma mea am auzit ceva despre “Europa” şi “liberă”.

Nişte luni mai târziu, după un decembrie ciudat, când oamenii ieşiseră pe străzi strigând despre libertate şi armată, agitând steaguri găurite – în timp ce la televizor se spunea că se trage întruna şi oamenii nu trebuiau să iasă pe străzi fiindcă mişunau “teroriştii” –, radioul se cocoţase înapoi pe policioara lui. Vorbea din nou despre “Europa Liberă”, dar de data asta nimeni nu se mai înghesuia pe podele, privind speriat în jur. Am întrebat-o pe bunica mea de ce.

– Acum nu mai e nicio primejdie, mi-a răspuns ea criptic.

Ce primejdie, să cadă radioul de pe perete? Am ridicat din umeri şi mi-am văzut de ale mele. Cine să-i mai priceapă şi pe adulţii ăştia!… Abia peste ani am înţeles cât de periculos putea fi Radio Europa Liberă pentru familia în care bunicul meu era cadru activ la Şcoala de Partid.

De-atunci, radioul mi-a vorbit în fiecare zi, chiar de la prima oră a dimineţii:

– Aici Bucureşti, Radio România. Ora exactă!... Tic-tic-tic-tic-tic-tic-tic… Este ora şapte.

Şi mă trezeam, deja elev de şcoală primară. Buimac de somn, auzeam la aparat ştirile – iar puţin după “şi un sfert”, o voce mereu prietenoasă, cu dicţie ireproşabilă şi umor fin: profesorul Şerban Iliescu[1] prezenta rubrica Ghid radiofonic de exprimare corectă. Invariabil, când ieşeam pe uşă, cei de la Europe mă zoreau spunându-mi că era The Final Countdown.

Radioul era prezent în toate momentele-cheie de peste zi: trezirea de dimineaţă, prânzul de la ora 13:00 şi cina de la 19:00, cu precizie de metronom, aşa cum impunea diabetul pe care bunicul meu îl ţinea sub control numai dintr-un regim alimentar foarte echilibrat. Însă eu mă reîntâlneam cu el doar seara, şi numai marţea, când mergeam la culcare cu programul Radio România de teatru radiofonic pentru copii. Undele mă purtau în călătorii fantastice, uneori atât de palpitante, încât mi-era frică să ies din bucătărie şi să fac pasul decisiv până în patul meu din camera de-alături.

Ritmul s-a rupt odată cu marea trecere la liceu. Dimineţile eram încă atent la sfaturile pline de elocvenţă ale profesorului Iliescu, dar la prânz mâncam în general singur, în funcţie de ora la care ajungeam acasă, iar pentru programul de seară depăşisem vârsta.

Cu toate astea, radioul nu m-a părăsit, ba chiar mi-a devenit şi mai apropiat: primisem unul mic, de voiaj, cât palma unui adult, astfel că îl ţineam pe biroul din camera mea, lângă teancurile de cărţi şi caiete. Atunci am descoperit Radio Alfa.

Postul de radio local avea deja cei şapte ani de-acasă (se lansase în 1993) şi devenise un reper în peisajul media al oraşului, printr-o paletă foarte largă de programe, de la emisiuni culturale până la jurnalele BBC România, şi de la Divertis Radio Blitz (rubrică a celebrei trupe umoristice transmisă într-o reţea de peste 70 de posturi FM din toată ţara) până la emisiunile de dedicaţii muzicale.

Era perioada de glorie a dedicaţiilor, iar programul Radio Alfa pentru aşa ceva era seara, după ora 22:00, mult după ora stingerii ce-mi era îngăduită. Ascultam clandestin, la căşti, ceea ce făcea experienţa mai intensă. În plină explozie a generaţiei Atomic[2], DJ-ii puneau muzica anilor 2000, iar adolescenţii fără somn, amorezaţii cu fluturi în stomac şi teribiliştii cu minţi înflăcărate intrau în direct pentru declaraţii mai îndrăzneţe ori mai siropoase.

Glasurile izbucneau din cutia cu voci şi se împleteau în urechile mele, ca o vrajă a somnului. Undeva la graniţa dintre imaginaţie şi realitate, mă întrebam cum ar fi fost să-i fac şi eu o dedicaţie lui Oz. Însă, cel mai probabil, dormea la ora aceea – şi, oricum, nu ştiam ce melodie aş fi putut alege. Simţeam că preferinţele mele pentru trance şi house, cu reprize de Queen, Roxette şi Ace of Base, nu se potriveau nici cu gusturile ei, şi nici cu ale DJ-ului… Apoi mă gândeam că îndrăgostitele care sunau în noapte la radio erau de seama blondei căreia Dragoş îi dădea târcoale la sala de net. Cum el părea să reacţioneze cu totul imprevizibil în prezenţa ei – dacă mă pomeneam că-l aud în direct, făcându-i dedicaţii puştoaicei aparent irezistibile? Cred că m-ar fi trezit de-a binelea… Oare Ema ar fi sunat să-i facă declaraţii lui? Mai mult ca sigur că soră-sa, Ana, s-ar fi amuzat teribil de aşa ceva.

Mă pierdeam printre sunete, care se transformau în vise – şi într-unul dintre ele deschideam o carte din biblioteca bunicilor, în care unul dintre personajele sinistre ale istoriei moderne spunea, tot despre radio:

Ne-ar fi fost imposibil să accedem la putere ori să ne folosim de ea aşa cum am făcut-o dacă n-ar fi existat radioul.

Joseph Goebbels