Povestea unei adicții: 30. Zeița vânătorii

Noaptea petrecută pe munte și cele două zile de excursie ne schimbaseră. Ne-am dat seama duminică seară, la despărțirea de pe peronul gării, același de unde porniserăm în aventură. Ne întorceam spre casă, în grupulețele deja consacrate, cu fețe triste, ca și cum acolo și atunci se încheia ultimul capitol al poveștii noastre. De parcă în dimineața următoare nu ne mai revedeam la liceu.

Curtea, însă, și copiii betoanelor erau neschimbați. Cât fusesem pe munte, ei inauguraseră sezonul fotbalistic cu un prim meci câștigat, duminică vizionaseră obișnuitul matineu la cinema — iar Dragoș era nerăbdător de o nouă vizită la sala de calculatoare.

Așa că săptămâna următoare ne-am dus. Și apoi din nou, și încă o dată, până când ne-am reluat obiceiul și locul printre obișnuiții casei. Counter Strike-ul era acolo, cu împătimiții săi, internetul era acolo cu flirturile lui, Ema era acolo, în fereastra de chat, cu dragostea ei pentru Dragoș, Ana era și ea online câteodată — și mai era cineva acolo.

O puștoaică de vreo 15 ani, blondă, cu părul lung, cu voce șoptită și chip angelic, luminat de ochii ca două fărâme de cer senin. Apărea mereu într-o geacă supradimensionată, în adâncurile căreia se ascundea un corp cu proporții ideale ca să atragă toate privirile atunci când își lăsa haina pe spătarul scaunului. Era un boboc de fată, care promitea să se desfacă într-un vârtej de forme și rotunjimi.

Ar fi trecut, poate, neobservată printre celelalte fete care veneau dup-amiezile pe la sală, dacă n-ar fi fost grupul ei nedespărțit de prietene, mai scunde, mai “drepte” și, în general, mai puțin interesante — a căror gălăgie răzbătea până și prin exploziile din căștile jucătorilor. Păreau un dispozitiv de securitate strâns în jurul divei, protejând-o cu un scut sonic de orice interferență din exterior. Sau un grup de preotese-fecioare, care căutau să-și ascundă zeița de privirile muritorilor de rând.

Erau moartea pasiunii. Într-o zi, de gura lor, nici nu puteam striga la un coechipier de ocazie care arunca grenade fumigene aiurea, din partea cealaltă a sălii. Cum el nu mă auzea, m-am răstit atunci la ele. Una dintre fete, cam negricioasă dar frumușică, a scos limba și mi-a arătat degetul. Au izbucnit toate-n râs; apoi, brusc, s-au ridicat și au plecat — lăsându-mă abandonat și oarecum ridicol în mijlocul încăperii. Ceva din privirea adminului, însă, îmi spunea că le făcusem multora un bine.

Le-am regăsit ceva mai târziu, afară, sporovăind în jurul lui… Dragoș. Era și Struțul acolo, dar mai degrabă în rol de statuie. Iar la o privire mai atentă, doar Dragoș și cu puștoaica blondă își spuneau lucruri. Celelalte râdeau numai, la comandă, ca-n serialele de comedie americane de la televizor.

Am ridicat din umeri. Nu era nimic ieșit din comun; pentru viața de zi cu zi a clubului, cei care socializau pe mica esplanadă din fața intrării erau la fel de importanți precum plătitorii din interior. În drum spre casă, l-am întrebat totuși:

— Să înțeleg că blonda aia nu e chiar atât de nesuferită ca suratele ei, nu?… Parcă-s niște găini pe care le-a blestemat cineva să nu mai cârâie-n poiată, ci să ne zgârie pe noi pe creier… Sau stai… Poate pe noi ne-a blestemat?… Pisici, nu mai știu ce voiam să spun, dar înțelegi tu unde bat!

Dragoș mi-a răspuns că o chema Diana, că abia împlinise 15 ani, că învăța la celălalt liceu din apropiere (eu eram la cel din susul străzii, ea la cel din direcția opusă), că locuia la două minute de sală — și alte câteva informații cam prea detaliate pentru o întâlnire de conjunctură. Mai mult, felul în care vorbea îmi inspira un interes aparte al prietenului meu pentru o fată cu trei ani mai mică.

Dar mi-am spus că n-avea cum, mi se năzăreau mie tâmpenii. El se pregătea să facă 18 ani și majoratul alături de Ema, o prietenă pe seama lui; mai erau două luni până atunci, aveau timp să lămurească și latura intimă a relației lor. Ce sens ar fi avut, așadar, să-l intereseze o fătucă mai mică cu trei ani?…

Am început să-l văd tot mai des în compania făpturii blonde și a trupei ei guralive. Când se prindea la un Counter, fetele stăteau în spatele lui și-i făceau galerie, spre disperarea adminilor — tineri în toată firea, nu le era comod să-și pună mintea cu niște puștoaice abia intrate la liceu. Și Dragoș se prindea la joc mai des decât obișnuia de când cu întâlnirile virtuale cu Ema, reacționând teatral, parcă anume să impresioneze pe cineva din public. Iar când nu juca, era afară, tot cu gașca zgomotoasă. Și asta se întâmpla mai des decât te-ai fi așteptat de la cineva cu treburi clare pe net. El spunea că nu făcea decât să omoare timpul când Ema nu era online, dar eu știam că ne stabileam vizitele la sală tocmai în funcție de programul ei.

— Totuși, are 15 ani, omule! i-am amintit într-o seară. Doar 15 ani… Și asta în buletin, că-n căpșorul ăla al ei… unul frumos, trebuie să recunosc… dar tot nu trece de 13…

— Da, știu ce zici, a părut el că-mi dă dreptate. Dar, băi, are niște buze… Băi, băiatule, când o privești, te ia cu amețeală!… Și niște sâni, și-un cur… Asta, într-un an-doi, rupe! Bunăciune e puțin spus… Bombă, tată!… Nucleară!… Cum să lași așa bucățică?

Ai fi zis că e un hăitaș care a luat urma prăzii și simte adrenalina și palpitația vânătorii — sau tăvălugul de neoprit ai hormonilor adolescenței. Mă întrebam, însă, dacă vânatul nu era chiar el, prins în mrejele unei feciorelnice zeițe a vânătorii apărute de nicăieri.