Povestea unei adicţii: 29. Pe drumuri de munte (III)

După ce ne-am adunat cu toţii în sala de la parter, cabana a prins viaţă. După urcuşul de dimineaţă, o Busuioacă rece mergea de minune şi atmosfera s-a destins repede. Licoarea dulce-rozalie le-a dat curaj multora, astfel încât inevitabilul s-a produs şi ne-am prins cu toţii într-un joc de Adevăr sau provocare.

Aveam o istorie sinuoasă cu jocul acela. În funcţie de împrejurări şi de participanţi, se făceau dezvăluiri spumoase, ori se duceau la îndeplinire provocări dintre cele mai ciudate. Într-una dintre cele mai stranii experienţe, ne-am strâns în apartamentul unei colege cu părinţii plecaţi de-acasă, am stins luminile în miez de noapte şi am ascultat înregistrarea audio a unui exorcism. Altă dată, o idee neinspirată transformase o reuniune relativ paşnică, dintr-un alt apartament, într-o competiţie delirantă de urlete şi sărituri, sfârşită cu o canapea ruptă… Moderaţia nu era tocmai cuvântul de ordine şi, nu de puţine ori, jocul lăsase urme adânci.

Mai nimeni nu scăpa neatins. Într-o zi cu soare încă blând şi haine încă subţiri şi decoltate din toamna ce trecuse, avusesem propriul meu tête-à-tête cu jocul. Îmi venise rândul şi-mi răscoleam creierul în căutarea unui nou adevăr, potenţial ruşinos dar în cele din urmă inofensiv. Recunoscusem deja că nu fusesem încă intim cu o fată, iar prietenii mei îşi dăduseră coate când aflaseră că nu mă îmbătasem niciodată până atunci; trebuia să găsesc altceva – când un coleg mi-a “servit” un combo de adevăr şi provocare:

– Ai tupeu să o săruţi pe Cristina?... Dacă da, dovedeşte-o!... Dacă nu, de ce?

Cristina era una dintre miss-urile clasei, genul de fată după care lumea întorcea capul oriunde ar fi apărut. Şi stătea fix lângă mine, radiind curiozitate pentru reacţia mea, precum şi o frumuseţe rece şi superioară, de femme fatale întrezărindu-şi următoarea victimă – şi nu mă atrăgea defel. Am privit-o, l-am privit şi pe autorul provocării, apoi am aruncat răspunsul:

– Nu vreau. Nu e igienic.

Publicul era în delir, iar superbitatea de lângă mine încremenită undeva între voluptate şi uluiala respingerii…

Îmi aminteam toate astea privind cum se învârtea o sticlă de vin goală pe masa din lemn greu, reflectând luminile cabanei. Rotaţia halucinantă a încetinit treptat, până ce gâtul subţire al sticlei s-a oprit în dreptul meu. Au urmat câteva clipe de linişte. Eram sărbătoritul zilei şi ocazia aceea nu trebuia scăpată din mână. S-a auzit întrebarea:

– Adevăr sau provocare? a rostit cineva, pe un ton de parcă îmi oferea două variante pentru aceeaşi condamnare la moarte.

Am ales adevărul.

– Este vreo persoană în clasa noastră pe care n-o suporţi de nicio culoare, pe care o urăşti cu toată fiinţa ta – pe care ai vrea s-o vezi dispărută de pe faţa pământului? Dacă da, cine?

O întrebare perfectă pentru sărbătoritul zilei… Mi-am zis că, totuşi, scăpasem ieftin. Aşa că am răspuns repede; niciodată nu mă sfiisem să pun în cuvinte ceea ce gândeam:

– Da, absolut! Andreea N.

Un freamăt a străbătut audienţa. M-am gândit că nu se aşteptau la un răspuns evaziv. După care mi-am dat seama că printre colegii mei era şi profa de română. Apoi vocea s-a auzit din nou:

– Perfect. Dar de ce nu-i spui direct ei? E chiar în spatele tău.

Fusesem prins în ofsaid. Unul mare. Tocmai sărbătoritul zilei să-şi recunoască făţiş antipatia pentru cineva care se afla de faţă. Nu se făcea aşa ceva, drept pentru care am simţit un nod crescându-mi în gât. Singura scăpare era să-mi menţin confesiunea până la capăt.

– Nu-i nevoie. Sunt convins că deja ştie şi cred că şi ea simte la fel despre mine.

Stratagema a funcţionat şi gravitatea momentului s-a risipit oarecum. O răceală plutea încă undeva în aer, dar nu era suficientă să distrugă seara. Când s-a făcut miezul nopţii, momentul părea deja uitat şi toată lumea s-a înghesuit în poza cu tortul aniversar: o uriaşă felie de pâine, unsă cu brânză topită, în mijlocul căreia fusese înfiptă artistic o ceapă verde. Sigur cabanierul păstra pe undeva nişte lumânări, dar nu le-a scos la înaintare, astfel încât am suflat simbolic într-un chibrit aprins.

Apoi s-a încins o horă straşnică, o învârteală ameţitoare ce se hrănea mai mult din căldura sticlelor cu vin şi mai puţin din muzica pe care nu o mai asculta nimeni.

La un moment dat, m-am rupt din vârtej şi am ieşit din cabană, să mă răcoresc. După vuietul din clădire, liniştea de afară părea de mormânt. Nimic nu mişca pe platou, iar deasupra se aşternuse un covor de stele ce licăreau mute.

Niciodată nu mai fusesem atât de aproape de stele – după cum niciodată până atunci nu mai avusesem o petrecere de ziua mea, cu prieteni, cu gălăgie şi cu distracţie. Condiţia lui V. făcea imposibil genul acesta de manifestare şi mai toate prilejurile aniversare de acasă însemnau ceva restrâns, cu prietenii de familie ai alor mei, un cuplu şi băiatul lor de vârsta lui V.

Am privit stelele. Clipeau vesele şi am început să râd. Din cabană răzbăteau ecourile celei mai tari petreceri din viaţa mea şi eu râdeam în hohote, căutând să mă descarc de toţii anii aceia în care nu avusesem niciuna. V. venise pe lume lipsit de supravegherea unui medic specialist, păşind cu stângul – şi la propriu, şi la figurat – într-o lume pe care acele prime clipe de ghinion aveau să o transforme dramatic. Neşansa lui devenise a întregii familii, iar copilăria lui pierdută înainte de a începe îmi răpise şi mie o parte din copilărie.

Abia atunci înţelegeam pe deplin câte pierdusem ferindu-l pe V. de o societate incapabilă să-l înţeleagă – dar, în acelaşi timp, ascunzându-ne şi pe noi de ceilalţi oameni… Ce făcusem eu ca să merit asta? Dar, mai ales, cu ce greşise V. ca să-şi atragă o asemenea pedeapsă?

– Cu ce-am greşit să merităm una ca asta?!... Cu ce-am greşit, de numai într-un vârf de munte, o dată în şaisprezece ani, pot avea şi eu o petrecere cum alţii au de ziua lor în fiecare an?!

Simţeam cum lacrimile îmi inundă ochii şi-mi spală obrajii, cum râsul se transformă în furie şi-n ţipăt. Strigam după tot ceea ce pierdusem, strigam după V. pe care-l pierdusem întâi şi-ntâi, strigam că trebuia să fiu departe de el pentru a mă distra şi asta nu era decât o bucurie amară.

Strigam în catedrala lui Dumnezeu şi Dumnezeu nu era nicăieri să răspundă. Doar stelele clipeau mute, ţintuite în acoperişul lor negru.