Povestea unei adicţii: 28. Catedrala lui Dumnezeu (Intermezzo)

Cabana emana un aer rece şi întunecos. Lambriuri de lemn se ridicau din podea până la jumătatea pereţilor, reuşind cumva să facă locul şi mai auster şi neprimitor. Ca să nu uite nimeni că ultimele amenajări semnificative au fost înainte de Revoluţie.

În sala de la parter era amenajată o tejghea din trunchiuri de copac despicate-n două. Pe diverse policioare stăteau înşirate sticle cu băuturi şi pungi cu snacks-uri, colţul acela funcţionând şi ca recepţia, şi ca barul amplasamentului.

Pe peretele din spate, o duzină de tablouri micuţe păreau alipite într-un puzzle. Cabanierul înrămase nişte pagini de articol. M-am apropiat. Foile îngălbenite erau presărate cu fotografii alb-negru, pe care timpul le transformase într-un amestec şters de lumini şi umbre, dar în rest materialul era lizibil. Pe prima pagină se vedea titlul, scris cu litere mari – Ceahlăul, munte sfânt –, iar pe ultima semnătura autorului: Preot Constantin Mătasă, 1934. Aşadar, pozele fuseseră cândva instantanee cu peisaje de munte. Doar că trecuseră aproape 70 de ani de-atunci.

– Muntele ăsta e vechi de când lumea, rosti cabanierul în spatele meu.

M-am crispat. Nu-l văzusem. De sus se auzea hărmălaia trupei care se instala în dormitorul cu două rânduri de paturi; eram doar noi în toată cabana şi mă gândeam că eram singur la parter.

– Câteodată, continuă vocea, iarna, pare că muntele ăsta este lumea toată… Cu căsoiul ăsta înţepenit între zăpezi şi nori, cu animalele ascunse-n văgăuni, cu călugării închişi prin schituri şi cu duhurile care cutreieră liber.

Oare încerca să mă sperie, sau chiar păşise într-un plan mistic al vieţii pe munte? M-am întors spre el. Bărbatul aranja nişte pahare şi nu-mi dădu atenţie.

– Noroc c-aţi urcat voi – şi, din vreme în vreme, alţi copii ca voi –, să alungaţi liniştea cu gălăgia voastră şi să umpleţi locul cu tinereţea voastră.

Am ridicat un deget în aer, să-l fac atent. Voiam să-i spun că a doua zi împlineam 16 ani şi nu mai eram chiar un copil, dar s-a răsucit pe călcâie, pornind cu paşi târşâiţi spre o uşă laterală.

De data asta chiar rămăsesem singur în încăpere, eu şi o nelinişte ciudată ce părea că transpiră dintr-odată din tot lemnul acela vechi şi crăpat. Soarele se pregătea să apună şi o lumină difuză pătrundea în interior, ca într-o dimensiune stranie în care grupul nostru păşise când trecuse pragul cabanei, ce se hrănea acum cu energia tinereţii noastre… La o adică, munţii României sunt plini de poveşti şi mărturii despre centre energetice şi portaluri către alte lumi. Ceahlăul nu face excepţie, numărându-se inclusiv printre pretendenţii la titlul de Kogaionon, muntele sacru al dacilor.

Mi-am amintit de scrierile de pe perete.

Acest munte te cheamă, te atrage de la depărtări de sute de kilometri, de jur-împrejur: din inima Transilvaniei, de pe munţii Vrancei, de pe dealurile Iaşului, ca şi de pe culmile Călimanilor, şi în chemarea lui este atâta vrajă şi ademenire, că până şi cele mai slăbănoage picioare capătă aripi şi însufleţire de drum.

Dacă în 1934 un rift din ăla energetic se deschisese aici, înghiţind platoul Ceahlăului – şi cabana odată cu el? Poate mărturia preotului rămăsese ca un ultim semn înainte ca timpul să-şi înceteze curgerea pentru zeci de ani la rând. Mărturia unei întâlniri de gradul trei, ca în filmul lui Spielberg… Am citit mai departe:

Atâta farmec şi măreţie îţi împărtăşeşte acest munte, încât aş putea spune că cine nu l-a urcat – pe un timp frumos – nu ştie ce înţeles cuprinde cuvântul sublim.

Ajuns sus pe creştet vei trăi, cât vei sta acolo, o viaţă nouă, smuls din grijile mărunte ce ne macină traiul pe meleagurile în care muncim. Acolo, pe marile înălţimi ale muntelui, pare că însăşi firea ţi se transformă, şi ea tinde să păşească mai sus pe scara unor preocupări mai senine, mai pline de omenie şi de duioşie. Până şi cel mai aspru temperament încearcă aici o senzaţie de înălţare şi de spiritualitate.

Deja vedeam cu ochii minţii cărţile lui Pavel Coruţ din biblioteca alor mei. Oare, peste ani, avea să scrie cineva despre grupul de liceeni pornit în excursie pe Ceahlău, pe care nimeni nu-i mai văzuse odată ce intraseră în pădure?

Muntele acesta aşa de încântător nu e prea înalt, abia atinge 1900 de metri, dar, fiindcă de jur-împrejurul lui, până la mari depărtări, domină hotărât toate celelalte culmi, răsare dintre ele ca un gigant, impunându-se admiraţiei călătorului şi prin înălţime, dar mai ales prin forma ce-l aseamănă cu o grandioasă catedrală, unde parcă Dumnezeu slujeşte.

Robit de frumuseţea priveliştii, nu ştii încotro să-ţi îndrepţi mai întâi privirea lacomă: jos, la poale, unde licăreşte şerpuirea argintie a Bistriţei ce aleargă zburdalnic când în dreapta, când în stânga, ocolind dealurile unul după altul, pe care parcă anume Ceahlăul i le trimite în cale să o zăbovească; ori să urmăreşti sus panorama fantastică a stâncilor ce se înalţă peste prăpăstii că-ţi îngheaţă sângele. Dar nu te poţi îndura să laşi nebăgate în seamă nici pernele de jnepeni care se aşază şi se încolăcesc pe minunatul covor al pajiştilor alpine ce îmbracă muntele spre creştet.

Zguduitoarea senzaţie de singurătate şi linişte, minunata privelişte a răsăritului, în care soarele se înalţă maiestuos, împletind – într-un zâmbet trandafiriu – hlamida strălucită de aur şi rubin cu care se îmbracă treptat tot muntele, de la tăcutele culmi de pe creştet şi până departe, în somnoroasele văi de pe poale, îţi dau imaginea unei feerii al cărei farmec nu se uită niciodată. În aceste clipe pare că trăieşti vraja unei poveşti de demult.

Am devenit conştient de liniştea din jurul meu. De la etaj nu se mai auzea nimic, cabanierul parcă intrase în pământ, tăcerea devenea asurzitoare. Mă cuprinse o senzaţie de claustrare şi am simţit nevoia să evadez din spaţiul acela devenit deodată prea mic. M-am năpustit pe uşă afară şi un hău se dechise la picioarele mele, exact ca în scrierile preotului.

Am început să alerg, căutând să mă distanţez de cabană. M-am oprit după câteva sute de metri, m-am ancorat în covorul de jnepeni şi am privit în jur. Liniştea mă urmase şi aici. Nimic nu mişca, nimic nu se clintea, nici măcar o pală de vânt. Unde erau animalele şi călugării şi duhurile de care vorbise cabanierul? Unde era cabanierul însuşi?... Unde erau colegii mei? Oare existaseră vreodată?

O lumină licări în depărtare, dincolo de pâcla înserării ce se aşternea pe văi, despărţind lumea de jos de lumea de sus. Apoi încă una, şi încă două, şi încă trei – până ce poala muntelui deveni o spuză de lumini tremurânde printre fuioare subţiri de fum. Oamenii se strângeau pe la casele lor, focurile se aprindeau în vetre şi lumina lor se înălţa în văzduh ca o rugă mută.

Muntele răspunse şi pe culmile Ceahlăului porni să bată toaca.

Pocnetele se auzeau clar şi regulat, ancorând întunericul tot mai profund. Fără îndoială – din vârful Toacei – sihastrul din legende chema Moldova la rugăciune. Şi pe cabanierul cel misterios, şi pe preotul din alt secol, şi creaturile muntelui, şi pustnicii, sau măcar spiritele lor.

În transă, m-am răsucit în direcţia sunetelor, ce păreau că se apropie, iar în urma lor se auzea tot mai puternic o voce. Şi vocea striga numele meu.

După câteva clipe, umbra colegului meu de bancă se contura în întuneric – legătura mea imuabilă cu lumea reală.

– Băi, băiatule, da’ un’ te-ai dus!... Mai aveam un pic şi te dădeam dispărut!...

Voi pe mine?!... eram gata să-i sar de gât, dar m-am abţinut.

– Nu puteai să te pişi mai aproape de cabană? Nu te vede nimeni pe bezna asta!

Am deschis gura să răspund ceva, dar nu mai avea rost. Prietenul meu răspunsese deja chemării naturii, într-o descătuşare ce ameninţa să inunde valea şi să stingă spectacolul de lumini.

– Ahhh, mult mai bine acuma, rosti într-un târziu, eliberat. Hai, că de când te caut… Ziceai ceva de ziua ta? E momentul să pui în aplicare, că ăştia s-au moleşit de tot. Băieţii sunt jos, joacă cărţi – fetele pierd vremea prin cameră. Şi nu-i nici măcar ora şapte!

Am pornit spre casa acum luminată şi mult mai primitoare. În spatele tejghelei, cabanierul zâmbea ca orice gazdă bucuroasă de oaspeţi.

– Du-te sus şi cheamă-le pe fete! i-am spus colegului meu.

Apoi m-am uitat spre cabanier:

– Putem asculta nişte muzică aici?

– Desigur. Înclină din cap spre un calculator şi câteva boxe agăţate pe pereţi. Doar să nu exageraţi. Suntem în vârf de munte, iar voi sunteţi singuri în cabană – dar totuşi…

– Sigur, nu vă faceţi griji!... Vin aveţi?

– Am nişte Busuioacă de Bohotin. Câte sticle vă trebuie?

– Toate.