Povestea unei adicţii: 27. Pe drumuri de munte (II)

Din tren am fost trecuţi, neceremonios, în două dube folosite la orice altceva numai la transportul pasagerilor nu – după cum indica micul detaliu al absenţei geamurilor. Maşinile nu ştiau să spună când transportaseră ultima dată oameni, aşa că n-au pierdut vremea şi s-au pus în mişcare. După nici două minute, ne hurducam înfiorător pe un drum care, hotărât lucru, trecea ori prin măruntaiele încurcate ale muntelui, ori prin grohotişurile lui cele mai bolovănoase. Ne izbeam de tablă ori de persoanele de lângă noi, într-o hărmălaie de sunete metalice, de parcă eram şuruburi şi piuliţe aruncate într-un mixer de bucătărie.

Un sfert de oră mai târziu, coboram la cabana Izvorul Muntelui, copacii dansau în jurul nostru şi lumea îşi pierduse orice reper fix. Ne-am strâns la mesele de lemn de afară şi aerul tare de munte ne-a limpezit simţurile.

Primăvara nu-şi intrase pe deplin în drepturi, dar soarele tot mai îndrăzneţ şi un vânticel călduţ zvântaseră potecile pădurii.

– E vremea noastră acum, o vreme bună… începu să fredoneze cineva un refren hip-hop.

– Eu ştiu dacă-i aşa bună? răspunse proful de info.

– Un cer senin îi aşteaptă pe toţi cei care merg pe calea dreaptă, continuă vocea.

– O fi senin acum, dar când ajungem sus…

Dacă Adrian Păunescu s-ar fi gândit să monteze o ediţie a cenaclului Flacăra abia trezit din somn şi cu muzică hip-hop, asta ar fi fost o scenă ruptă din episodul acela.

– Avem de urcat o mie de metri, totuşi.

Uriaşa geantă neagră reapăru de după un trunchi, cu Lavinia sub ea:

– Cum, o mie de metri? Atâta?!...

Derutat, proful o privi pe colega noastră. Fizicul nu o recomanda ca montaniard, nici măcar unul de duminică, iar izbucnirea ei vulcanică nu semăna cu nimic din prezenţa discretă din laboratorul de informatică.

– Am venit pân-aici, m-a dat ăla-n dubă cu capu’ de toţi pereţii pentru atâta?! Pentru un ki-lo-me-tru?!?

Ultimul cuvânt, rostit apăsat şi plin de indignare, avu darul de a-i lămuri interlocutorului confuzia. Proful izbucni în râs:

– O mie de metri, da! Un kilometru, da!... Doar că pe verticală!... Pe orizontală să tot fie vreo… patru ore de mers. Hai, cinci, pentru voi!

– Ooo, vai… mai rosti fata, şi dispăru înapoi sub geanta neagră ca o ţestoasă ascunzându-se de lume în carapacea ei.

Am început ascensiunea fără alte controverse, traseul pornind dintr-o mică poiană de lângă cabană. Am intrat în pădure, mergând pe firul unui pârâu, iar după o jumătate de oră făceam prima pauză, într-un loc de popas amenajat cu două băncuţe metalice.

În privirile multora se citea deja îndoiala că vor ajunge până sus, dar profesorii au început să povestească despre locurile prin care treceam şi denumirile lor, ori despre vegetaţia care se schimba dintr-un amestec de fag cu răşinoase într-o pădure de conifere – abătându-ne atenţia de la gândul negru al abandonului.

După o porţiune abruptă, aproape de jumătatea traseului, în jurul nostru începu să fulguiască. De undeva, de sus, am surprins o clipă de linişte maiestuoasă, nefirească pentru urechile agasate de zgomot ale unui orăşean, cu fulgi mari căzând alene peste coloana de excursionişti pestriţi care şerpuia pe coasta muntelui. În dreptul unui pâlc de copaci, traseul cotea brusc şi ninsoarea firavă a dispărut de parcă nici n-ar fi fost. În locul ei, ne-am trezit faţă-n faţă cu piscurile semeţe ale muntelui.

– Acolo trebuie să ajungem, pe Toaca? a arătat cineva spre o stâncă rotunjită ca o cupolă.

Aşa cum se întâmplă de multe ori, vârful ca de piramidă al Toacei fusese confundat cu stânca Panaghiei, care îl flanchează.

– Ce nume ciudat!... De la ce vine? Stânca aia nu seamănă a nimic…

– Ai să râzi, dar vine de la o fată…

– Ci faci, ăi, Panaghio? Îi gata masa, bre?!? hăuli careva drept replică.

– …şi cum se întâmplă în multe dintre poveştile româneşti, ea s-a îndrăgostit de Soare şi Soarele de ea, într-atât încât încremenea pe cer şi uita să mai coboare de pe boltă, uitându-se doar la ea. Astfel, noaptea s-a tot micşorat, până când apusul şi răsăritul au ajuns să fie totuna… Supărată, Noaptea i s-a plâns lui Dumnezeu, care s-a mâniat că Soarele strica ordinea firii şi l-a pedepsit să răsară numai printre ceţuri şi neguri, ca oamenii să nu-l mai vadă şi el să nu-i mai ispitească… Dar Panaghia nu mai putea trăi fără Soare, astfel încât l-a rugat pe Dumnezeu să-l lase din nou să strălucească în înaltul cerului – şi s-o pedepsească pe ea, transformând-o într-o stană de piatră. Astfel, putea să se bucure şi mai departe de mângâierile razelor lui. Iar Dumnezeu i-a împlinit rugămintea.

– Ce spuneţi de legenda asta?

– Mare bagabont şi Soarele ăsta, să mor io!...

Răspunsul venise dintr-unul dintre cele mai neaşteptate locuri, reuşind să oprească întreg grupul.

– Păi, da’ zău… Din cauza lui, Panaghia asta s-a transformat în piatră, Dunărea în apă curgătoare… Şi el scapă bine-mersi de fiecare dată. Păi e corect aşa?

Interpelarea avu darul să aprindă scânteia unui concurs de povestiri şi legende, astfel că n-am băgat de seamă că amiaza trecuse bine când am zărit cabana cu alt nume pitoresc.

– Iaca ne aşteaptă Dochia, făcu proful când ieşirăm din umbra pădurii, printre pâlcuri de jnepeni. Acuşi face o sută de ani “baba”, ştiaţi?

Desigur că nu ştiam niciunul. Aşa cum nu ştiam nici de izvoarele ce se găseau pe platou, unde fuseseră întâi nişte adăposturi din cetini, apoi la 1880 un anume Moş Cerbu făcuse un bordei de piatră, iar în 1906 fusese ridicat un adăpost mai încăpător, dărâmat însă de vânt.

Prima cabană în adevăratul sens al cuvântului (şi totodată prima cabană din Carpaţii Orientali), a fost construită în 1908, cu 5.000 de lei, bani din subscripţie publică. Ridicată din pietre unite cu lut, avea să reziste numai 20 de zile, mortarul prost fiind ros de ploi şi vânt.

Un nou proiect a fost inaugurat în 1914, cu o bucătărie şi un dormitor cu paturi suprapuse, unde încăpeau peste 40 de persoane. Cu unele neajunsuri, remediate ulterior, cabana a rezistat Primului Război Mondial. În Cel De-al Doilea, locaţia a servit drept punct de observaţie pentru germani, iar mai târziu pentru ruşi.

Trecută astfel prin două războaie, cabana a fost reparată, reamenajată şi extinsă succesiv – până la construcţia care trebuia să găzduiască grupul nostru, într-o noapte aproape de centenar.

Cabanierul, amabil şi glumeţ, avea ceva necizelat în el, ca un crâmpei de stâncă bântuit de stihiile muntelui. Ne-a prezentat locaţia: la parter urma să cinăm în seara aceea şi să luăm micul-dejun a doua zi (exclusiv din proviziile proprii, ori din ceea ce-am fi cumpărat de la el – casa nu oferea nimic); etajul era pentru odihnă, elevii într-un dormitor uriaş, profesorii într-o încăpere separată. Toaleta de dimineaţă aveam să ne-o facem la cişmeaua din afara cabanei, incinta fiind lipsită de apă curentă din cauza unei avarii.

Tocmai ne întrebam dacă şi celelalte vizite la toaletă urmau să se petreacă tot în aer liber, când, de data asta eliberată de povara genţii negre, Lavinia păşi în mijlocul nostru, privindu-ne disperată:

– Cum, nu se poate face duş?... Şi eu care mi-am adus şamponul şi halatul pufoşel…