Povestea unei adicţii: 25. Un pumn de cadouri (Intermezzo)

Viaţa în curtea dintre betoane n-ar fi avut farmec fără câte un caft ocazional. Când rămâneam în pană de inspiraţie, făceam miştouri unii de alţii şi inevitabil cineva nu se afla în starea de spirit potrivită. Atunci “înţepăturile” se transformau în replici mai dure, până la insulte nu mai era decât un pas – făcut repede de protagoniştii care deja se luau în piept şi-şi trăgeau şuturi. Erau mai mult praf şi gălăgie, decât violenţă propriu-zisă.

De departe fricosul trupei, Paulică era mai mereu ţinta glumelor şi clinciurilor de tot felul.

Victimele lui predilecte erau pisicile. Dacă pe lume s-a născut vreodată un om capabil să redea, foarte precis, ce se întâmplă când o pisică se trezeşte cu un tub de pix în anus, atunci Paulică era acel om. Strania lui ocupaţie ne ţinea cât de cât în frâu. Nu doream să-l supărăm într-atât încât să devină un nou doctor Mengele.

Dar el era ţinta preferată a Struţului. Nu era zi în care sărmanul Paulică să nu urle după bunică-sa, să-l scape de pacoste.

Femeii cu pricina noi îi spuneam Buha. Singura vină pe care biata fiinţă o avea pentru asta erau nişte ochelari mari şi rotunzi, ca nişte funduri de borcan… În rest, împreună cu bărbatul ei erau printre cei mai de treabă şi mai inofensivi vecini din bloc. Atunci când îi striga să-l scape din ghearele Struţului, precum şi-n alte circumstanţe mai paşnice, Paul le spunea Bica şi Bicu – deci nu puteau fi decât doi bunici simpatici, locuind într-un bloc de pensionari.

Ceva mai mare decât Paulică, Alberto era la fel de fricos, dar mult mai rău de gură – fiind unul dintre copiii înstăriţi ai betoanelor. Taică-su avea un Mercedes Cobra negru, cum numai în filme îi vedeam conducând pe gangsteri. Pentru asta, îl catalogasem drept bişniţar şi valutist, luându-l peste picior într-o zi – când puştiului i-a sărit ţandăra. Brusc m-am trezit cu el lângă mine, apoi cu-n pumn zdravăn în vintre.

Am văzut un caleidoscop de culori în faţa ochilor. Mai întâi negru; luat prin surprindere rămăsesem dintr-odată fără aer. Apoi roşu de furie, că unul dintre cei tineri se ridicase împotriva unui veteran al găştii. După care verde, împreună cu un gust amar şi o oarecare senzaţie de vomă. Şi din nou roşu, fiindcă gestul de indisciplină trebuia pedepsit. Apoi n-am mai văzut nimic.

Mi-am înfipt capul în stomacul lui, l-am izbit în primul perete, apoi l-am cuprins cu mâinile prin spatele genunchilor, l-am ridicat în aer şi l-am trântit de ciment. Era un băiat corpolent pentru vârsta lui şi s-a prăvălit cu un bufnet sec, ridicând un nor de praf.

A fost prima şi singura confruntare mai serioasă în care am fost implicat în curtea dintre blocuri. Nu-mi plăcea violenţa. De fiecare dată când Struţul se bruftuluia cu cineva, nu făcea decât să strice cheful tuturor... Totuşi, mai târziu, a trebuit să-i întorc pumnul cuiva.

Ajunsesem până la liceu fără bullying. Cei mari se luau de cei mici pentru că asta era şcoala vieţii. Când nu rămânea altă variantă, era mai simplu să înghiţi în sec şi să suporţi, decât să te contrezi cu unii cărora nu le puteai demonstra nimic.

În clasa a zecea, însă, l-am întâlnit pe Şova. Turbulentul prin excelenţă al liceului, necăjea o lume întreagă, stârnind conflicte dintr-un amuzament plin de răutate. Ne intersectam săptămânal la ora de sport, pe care clasele noastre o făceau la comun. De obicei îl ignoram, pentru că prefera să alerge mai mult băuturile prin baruri decât mingea pe teren, astfel că nu zăbovea prea mult printre „muritorii de rând”. Scenariul s-a repetat şi cu o săptămână înainte de excursia pe Ceahlău, dar cu o mică variaţie: chiulangiul şi-a făcut din nou apariţia la sfârşitul orei – şi al unui meci de fotbal pe care clasa noastră tocmai îl pierduse, într-o manieră nu foarte demnă.

Pentru Şova nu era distracţie mai mare decât să facă viaţa şi mai amară unor oameni deja supăraţi, indiferent dacă-i cunoştea sau nu. Aşa că a intrat pe teren şi a început să ne blagoslovească în drumul spre vestiare cu o selecţie de înjurături dintre cele mai „fine”.

Dejecţiile lui verbale erau tot ce mai lipsea în clipele acelea. Cu capsa pusă, i-am strigat de unde mă găseam să-şi ţină gura. Ştiam c-ar fi trebuit să-l ignor mai departe, dar răul fusese făcut şi huliganul deja schimbase direcţia înspre mine. Simţeam că-mi complicasem iremediabil existenţa, aşa că mi-am dat dat jos mănuşile de portar; nu mai era nevoie să atenueze nimic... Măcar ceilalţi ieşiseră din vizorul lui.

– Ce-ai zis, mă?

Era deja lângă mine şi ne măsuram din priviri; mirosea a alcool şi avea ochii sticloşi. Eram aproape de aceeaşi statură, dar el părea ceva mai mătăhălos. Toate semne că-mi alesesem prost adversarul. Am decis să le ignor.

– Exact ce-ai auzit! Mai scuteşte-ne cu caterinca!

– Cine mă, io?

Clipea des şi făcea eforturi să se concentreze. Lumea deja începuse să se strângă-n jur şi atenţia îi făcea bine.

– Io să tac, mă!?... Tu să taci, băi, fraiere!... Marş, mă, în pula mea de-aici, până nu mă enervez! a răcnit, pornind cu palma spre mine.

Nu şi-a potrivit bine paşii, astfel încât s-a dezechilbrat uşor şi lovitura a căzut inofensivă pe umăr. Am profitat de moment şi i-am dat un brânci, trimiţându-l înapoi în cordonul de oameni format în spatele lui. Nu mai era cale de întoarcere, de-acum...

Preocupat cu gândul ăsta, n-am sesizat că inamicul se redresase repede, făcuse un pas lateral şi pornise un nou atac. Am simţit doar un pumn căzând năprasnic în pometele drept.

Croşeul fulgerător ne-a paralizat pe amândoi. Niciunuia nu ne venea să credem că eu nu mă clintisem. O durere ascuţită mă străfulgerase preţ de o fracţiune de secundă – şi asta fusese tot. Nu mişcasem un milimetru, ceea ce contravenea scenariului oarecum clasic, în care unul dintre oponenţi este aruncat la pământ. Eram derutaţi amândoi, dar eu mi-am revenit primul.

Un val de adrenalină a explodat în interiorul meu şi am ripostat tot cu o lovitură de pumn. Cineva l-a tras din cale suficient cât lovitura să-i zdrelească urechea şi să nimerească în plin falca unuia dintre spectatori. Şi-a regăsit echilibrul, meleul era gata să se dezlănţuie, când alţii de pe margine ne-au separat, fiindcă busculada noastră atrăsese atenţia unuia dintre profesori.

Şova a plecat înconjurat de racheţii lui, înjurând apocaliptic, eu am rămas pe loc recăpătându-mi simţurile. Cineva m-a tras spre vestiar şi lângă mine am auzit vocea colegului meu de bancă, distorsionată ciudat:

– Din toţi ăia buluciţi acolo, cum mama dracului m-ai nimerit tocmai pe mine? Ş-ai dat ca la ţărănoaia, din fundu’ grădinii...

Pumnul încasat de la Şova fusese primul cadou de ziua mea în acel an.

Al doilea a fost durerea care m-a săgetat până-n adâncul creierului când am început să râd, văzându-mi prietenul ţinându-se de cap. Era mult mai călit decât mine, practica sporturi de contact, astfel că enervarea lui era un compliment pentru mine. Iar durerea aceea stridentă era semnul unei posibile fracturi de maxilar.