Povestea unei adicţii: 23. Weekend

Primăvara venise repede şi intens. Grăbise soarele să-şi redescopere căldura şi muguri plezniseră pretutindeni, copleşind natura cu o explozie de verde proaspăt. Dimineţile vibrau de viaţă şi de culoare, ca steagul unui tărâm exotic: mingea de foc pe pânza albastră a cerului, cu manşete verzi la marginile pământului.

Iarna fugise să se ascundă în munţi – luându-l şi pe Dragoş cu ea. Prietenul meu plecase să-şi vadă prietena de la Braşov.

Era vineri dup-amiază, într-unul dintre puţinele weekend-uri în care am rămas la bunici. Era o vreme minunată, cu soare mult, cer senin şi tineri plimbându-se de mână pe aleile marelui parc. Dar peste noi, cei rămaşi în urmă, se abătuseră norii şi apatia. Nu se lega nimic, fiindcă lipsea scânteia care să lege totul.

Nici măcar pe tarlaua de fotbal nu se închega miuţa obişnuită. Privită de sus, din balconul de unde bunicii mei ne aruncau câteodată nuci, prune sau vreun bidon de apă, scena era un haos total: mingea sărea de colo-colo şi, după ea, o grămadă de bezmetici zbierând. Fugăream mingea cu capetele îndesate între umeri, pentru a evita strangulările accidentale în nemiloasele sârme pe care vecinele din blocuri întindeau rufe la uscat.

Un şut nefericit a trimis mingea tocmai în curtea vecină, împrejmuită cu gard de beton şi străjuită de Tarzan, fiorosul ciobănesc-german coborât parcă din legendele cele mai sângeroase ale neamului câinesc. A urmat şi mai nefericita decizie de a-l trimite în misiunea de recuperare pe fratele mai mic al unuia dintre noi. L-am privit sărind gardul şi n-a durat mult până când tot locul s-a umplut de ţipetele disperate ale puştiului înşfăcat de cap de uriaşul patruped. A fost nevoie de câţiva bărbaţi care să-l scape din gura lupului.

A doua zi, rămaşi fără mingea pe care Tarzan se răzbunase după ce-l pierduse pe puiul de om, am încercat o „ascunsa”. Jocul părea să aibă ritm, când Griţcu, sportivul pe bune al trupei, atlet de performanţă şi specialist al curselor cu obstacole, a rămas răstignit într-un gard de fier, cu o ţeapă metalică croindu-i o gaură de câţiva centimetri în pulpa piciorului. Amicul nostru urla agăţat în drugul de fier, iar noi priveam prostiţi la sângele care ţâşnea vesel din rana deschisă.

În sfârşit, duminică dimineaţă – animat de una dintre acele idei care pe moment par bune, doar că se dovedească mai apoi teribil de proaste – m-am căţărat într-unul dintre corcoduşii din curte. Cu mintea aiurea, m-am dezechilibrat, pornind vertiginos spre rădăcina pomului. Dar căzătura sfârşi înainte de vreme, prinzându-mi piciorul în furca pe care o formau cele două braţe mari ale trunchiului. În acel moment, gândurile mi s-au fixat toate asupra unei amintiri recente, cu unul dintre vecini văruind copacul; înainte să se apuce de treabă, omul măsurase distanţa până la bifurcaţia celor două braţe. O amintire foarte relevantă, dacă ne gândim că respectiva distanţă era de doi metri cincizeci, iar eu, cu toate sforţările, nu reuşeam să mă întind mai mult de doi metri treizeci... Am rămas aşadar suspendat cu capul în jos, la douăzeci de centimetri interminabili deasupra pământului – până când un trecător milos m-a ajutat să mă eliberez.

Hotărât lucru, fără lider eram lipsiţi de sens, de inspiraţie şi de noroc. Iar doi dintre noi făcuseră vizite inopinate la spital. Prin urmare, când Dragoş a coborât din taxi, proaspăt întors de la gară, am simţit că redescoperisem lumina şi calea.

Cu totul neaşteptat, însă, el era într-o stare de spirit şi mai proastă decât a noastră.

L-am întrebat cum fusese weekend-ul lui, fiindcă noi eşuaserăm lamentabil. Mi-a răspuns numai cu acel „bine” reflex pe care copiii îl aruncă în calea parinţilor care vor să afle cum a fost la şcoală. M-am gândit că nu voia să ofere prea multe detalii în public, ori era pur şi simplu obosit de pe drum, aşa că mi-am păstrat curiozităţile pentru discuţia noastră obişnuită de seară.

Dar nici atunci nu s-a arătat cu mult mai entuziasmat. O văzuse pe Ema, care arăta la fel ca-n fotografii, o văzuse şi pe soră-sa, care era chiar mai drăguţă decât în poze, se plimbaseră prin oraş în doi sau în trei, stătuseră la poveşti acasă, dar...

– Dar? am insistat eu.

– Am stat cu ai ei, am stat cu soră-sa, dar n-am stat deloc cu ea. Numai cu ea... Dacă rămâneam câteva minute cu ea în cameră, imediat apărea maică-sa – dacă nu vrem o prăjitură, sau ceva de ronţăit, sau de băut... Dacă nu era mă-sa, era soră-sa, care avea mereu ceva de întrebat... Ziceai că se vorbiseră înainte, să mă verifice... Mă gândeam că o să putem rămâne şi noi singuri, să... şi noi... alea-alea...

– Păi şi noaptea?... Cum aţi dormit?... Împreună sau cum?

– O, da, împreună! a pufnit el. Împreună în aceeaşi cameră: toţi trei! Ele două într-un pat şi eu în celălalt... Ne vedem o dată la cine mai ştie câte luni şi ea doarme cu soră-sa, auzi!

Acum înţelegeam de ce era aşa de cătrănit. Sau poate nu înţelegeam prea bine, fiindcă nu mă confruntasem încă niciodată cu aspectul fizic al unei relaţii cu o fată – dar îmi dădeam totuşi seama de tensiunea sexuală pe care prietenul meu trebuia s-o fi strâns în el zilele acelea. Brusc, mintea mi-a sărit la un alt fel de tensiune, cea pe care o simţise puştiul care practic îşi văzuse moartea cu ochii între fălcile lui Tarzan. Problemele lui Dragoş erau mofturi insignifiante pe lângă tragedia care trecuse foarte-foarte aproape de noi… Mi-am dat seama că peroraţia lui continua:

– Eram doar noi doi numai când ne plimbam singuri prin oraş. Dar ce să faci în oraş?... Hai, că o mai iei în braţe, o mai săruţi, dar, până la urmă, tot vrei şi tu ceva, nu?...

– Hmm, eu te-nţeleg... cred, i-am răspuns. Dar, pe de altă parte, chiar te aşteptai să intri în casa lor „Salut, am venit să mi-o trag cu fiica voastră!” – şi ei să-ţi răspundă „Da, desigur, poftim, liber la vagoane!”...?

– Ei, nu chiar aşa... Dar măcar să poţi să mai bagi o mână pe undeva, să simţi o ţâţă, o bucă, o ceva... Dar, nu! Nimic... Stăteau alea două geană, ca zgripţuroaicele...

– Na, ghinion, ce pot să zic...

– Şi ştii care fază mă seacă mai tare?!... Că Ema mi-a lăsat impresia că ea a vorbit cu mă-sa şi cu soră-sa să nu rămânem singuri.

Asta era buba. Socoteala lui Dragoş de-acasă, de la Bacău, nu se potrivise cu cea din târg, de la Braşov. Nu o găsise acolo pe fata la care se aşteptase. Relaţia la distanţă de pe internet picase testul apropierii al vieţii reale.