Povestea unei adicţii: 22. După brazi (Intermezzo)

Copiii betoanelor aveau o pasiune pentru pomii de Crăciun mai degrabă după momentul cu pricina.

Cei care se agitau înainte erau părinţii. Era treaba lor să umble prin pieţe şi să facă rost de brad pentru odraslă, ca Moșul să știe că avea de lăsat cadouri și acolo.

Nouă începea să ne pese cu adevărat abia în primele săptămâni ale lui ianuarie, când lumea arunca brazii – din al căror trunchiuri era rost de săbii, suliţe, ghioage şi alte asemenea simboluri ale vrăşmăşiei pe care le-o purtam rivalilor din alte curţi de bloc.

Problema era că tomberoanele se aflau tocmai în vale, lângă punctul termic, într-o împrejumuire de beton – astfel încât cei mai mulţi dintre brazii abandonaţi ajungeau direct la vecinii din fosta albie a Bistriţei. Și cum Struțul abia ce-l călcase pe cap pe unul de-al lor, cu sania lui ca un tanc, spiritele erau mai încinse ca niciodată.

Aşa se face că, într-o seară îngheţată şi întunecoasă de ianurie, în timpul uneia dintre discuţiile noastre filozofice, lui Dragoş i-a venit o idee genială, unul dintre acele gânduri strălucite care luminează, în răstimpuri, mintea românului: să moară şi capra vecinului! Respectiv, dacă noi nu mai ajungeam să ne bucurăm de pomii lepădaţi de cetăţeni, să nu le priască nici celor din vale. L-am întrebat cum vedea el înfăptuindu-se o asemenea minune şi mi-a răspuns în două cuvinte:

– Dăm foc!

L-am privit, fără să înţeleg dacă în ochi îi jucau flăcările unui chibrit ori ale unei brichete aprinse pe nesimţite, sau ceea ce vedeam erau vâlvătăile imaginaţiei sale fierbinţi.

Cert este că l-am urmat în noapte. Am coborât valea într-o tăcere mormântală (niciun sunet nu se propaga prin aerul îngheţat bocnă) şi ne-am strecurat printre garaje, către tomberoanele împrejmuite. Deasupra containerelor copleşite de gunoaie şi resturi, gerul încremenise miasmele. Aerul devenise şi mai greu de respirat, dar comoara care se ascundea acolo ne luase răsuflarea la amândoi: incinta pătrată, cu latura de câţiva metri, era burduşită cu brazi. Metri cubi întregi de cetină, zeci de trunchiuri care aşteptau să se transforme în armele copilăriei…

Ca un adevărat lider, primul care şi-a revenit din uimire a fost Dragoş:

– Tii, bă, coaie, ce-i aicea!...

Desigur, mai trebuia să lucreze la stilistică, dar mesajul era cât se poate de clar… N-am apucat să-i răspund (în primul rând pentru că n-aveam pregătită o replică tot atât de colorată), că prietenul meu s-a făcut nevăzut. I-am auzit paşii prin zăpadă, apoi chiar pe garajul din spatele gunoaielor. După o clipă de linişte, o flăcăruie scăpără în întuneric şi, imediat, o picătură de foc se prelinse în masa amorfă de dedesubt.

Din nou tăcere. Nemişcare. Dragoş tocmai aprindea un alt chibrit, când mormanul de brazi de la picioarele lui începu să se agite şi să pocnească. În măruntaiele cetinilor, o limbă de foc prinse a se răsuci haotic şi, dintr-o dată, o pălălaie uriaşă se înălţă la cer, sfârâind. Flacăra care creştea necontenit, înălţându-se cât un etaj, apoi de două, apoi de trei…

Fascinat de spectacolul mirific, uitasem de Dragoş. Din garajul pe care se cocoţase nu se mai vedea nimic, ca şi cum focul mistuise totul. Apoi, de nicăieri, izbucni un hohot înfiorător, care se topi destul de repede într-o chicoteală abia stăpânită şi câteva cuvinte articulate cu greu:

– Tii, bă, coaie, ce-i aicea!...

Bineînţeles că nici de această dată nu găsise exprimarea cea mai inspirată, dar cui îi mai păsa? Scena se anima de alte glasuri, speriate, pe la ferestre:

– Văleu, arde centrala! Să vie pompierii mai repede!... Văleleu şi vai di mini...

Căscam gura la balcoanele tot mai pline, întrebându-mă dacă posesorul vocii dinainte se gândise, măcar o secundă, să şi cheme pompierii invocaţi cu atâta jale. Ca şi cum mi-ar fi citit gândurile, răspunsul mi-l dădu Dragoş, răsărit la câţiva paşi lângă mine:

– Poa’ să vină şi mama pompierilor, focul ăsta nu-l mai stinge nici dracu’!

Trebuia să recunosc că acum o nimerise. Şi mesajul, şi forma acestuia erau pe măsura momentului.

În zece minute, toţi brazii fură reduşi la cenuşă de aprinderea violentă. Apoi focul se apucă să mistuie conţinutul tomberoanelor, aşezat, metodic – precum un om care mestecă grijuliu fiecare îmbucătură. Pe măsură ce toate resturile civilizaţiei se topeau în căldura năucitoare, aerul se subţia şi el, eliberând miasmele încremenite în suspensie. Două ore mai târziu, nici pompierii nu veniseră, şi era clar că nici salubritatea nu mai avea ce să caute la faţa locului. Pubelele golite inopinat erau iarăşi gata pentru risipa oamenilor.