Povestea unei adicţii: 21. Spiritul financiar al sărbătorilor
Ultima lună din an era una foarte productivă. Cadourile începeau să se adune încă de pe 6 decembrie dimineaţa, când strângeam tot ceea ce Moş Nicolae lăsa în ghetele pregătite cu sfinţenie cu o seară înainte. Apoi venea Crăciunul, când un alt Moş trebuia să-şi golească regulamentar sacul sub brad. Şi, pentru un final apoteotic, Revelionul… care se petrecea acasă, cu salata boeuf ornată cu măsline, frunze de pătrunjel şi feliuţe de roşii – şi cu prietenii care veneau în vizită, fiind astfel rost de încă nişte atenţii.
Şi unde mai pui că privilegiaţii furau startul şi începeau să adune cadouri încă din ultima zi a lui noiembrie, sub privirea complice a Sfântului Andrei. Dar asta-i altă poveste…
Totuşi, nu neapărat cadourile făceau sfârşitul de an atât de lucrativ, cât banii pe care îi câştigam mergând cu colindul şi cu uratul prin cele patru scări de bloc ce se revărsau în curtea aceea din capăt de stradă. Două momente intrate în cutuma locului şi, în temeiul legilor nescrise ale copiilor betoanelor, rezervate elitei: Dragoş, eu… şi, cumva inevitabil, Struţul.
La colindat mergeam doar eu şi Dragoş. Cândva, fuseserăm singurii cu suficient curaj să batem prima dată la o uşă străină şi să îngăimăm ceva între o cântare şi o milogeală – şi de-atunci momentul acela rămăsese doar al nostru: în fiecare an, pe 24, în seara de Ajun, la ora 16:30. Fuseserăm lăudaţi pentru grija noastră faţă de vecini, să nu-i încurcăm dimineaţa, când încă mai erau pregătiri de făcut, şi nici să-i deranjăm la amiază, când îşi trăgeau sufletul după alergătura de dinainte. Dar alegerea noastră n-avea nimic de-a face cu grija pentru aproape, era numai o decizie de business: spre seară, lumea se aduna pe-acasă, se pregătea de venirea Moşului, ori a rudelor până atunci, aveau la îndemână ceva să-şi servească oaspeţii, ca toţi oamenii gospodari – şi, în general, erau într-o stare de spirit veselă şi se simţeau darnici.
Prin urmare, la 16:30, mă întâlneam cu Dragoş, ne făceam ultimele retuşuri pe chipurile angelice şi porneam să le aducem oamenilor o (ce) veste minunată; an de an, aceeaşi.
— Primiţi cu colindul? am rostit atunci, demult, către primii oameni. În sinea mea, mă întrebam cine dăduse dovadă de mai mult curaj: noi, că bătusem la uşă – ori ei, că ne deschiseseră. Căutând un posibil răspuns în ochii lui Dragoş, am descoperit că adevărata problemă era mult mai gravă: plecasem la colindat fără colind.
Ca ultimii amatori din branşă, neglijasem fix aspectul cel mai important al schemei noastre: ce aveam să cântăm, presupunând c-ar fi vrut cineva să ne ascu…
— Desigur, dar mai încape vorbă? Ia să v-aud, zgâtiilor!
Minunat! După ce ne boscorodise un an întreg din mijlocul oalelor puse veşnic la fiert, pe madam Chişcă o lovise bunătatea tocmai atunci, când o imploram în sinea noastră să închidă uşa la loc.
De undeva, de pe culmile disperării, mi s-a ivit în minte imaginea caietului unde-mi notam versurile cântecelor pe care le învăţam cu bunica mea. Cântece despre vacanţă, cântece despre vară, despre natură şi… suficiente colinde cât să devin urmaşul lui Hruşcă. Iar cel pe care-l vedeam atunci în faţa ochilor, scris cu litere atât de clare încât îmi ardeau retinele, era O, ce veste minunată!
I-am dat un ghiont prietenului meu, sperând să înţeleagă îndemnul nerostit de a se lua după mine şi am început să cânt, din toată fiinţa mea, cu patosul unui condamnat deturnat în ultima clipă din drumul către eşafod. O, ce veste minunată! Găsisem cântecul, găsisem salvarea! Zbieram uşurat, dar mai ales urlam ca să-l acopăr pe Dragoş, pentru care versurile erau în primă audiţie.
După câteva minute, minunea se produsese până la capăt: pe madam Chişcă o cucerise gălăgia de la uşa ei. Nu era cu mult diferită de larma pe care o făceam în mod obişnuit pe scara blocului, dar probabil că magia sărbătorilor o transformase în cor de îngeri, căci femeia era toată un zâmbet. Ne-a întins un platou cu prăjituri făcute-n casă, ne-a strecurat fiecăruia nişte bani şi ne-a urat succes pe mai departe…
Vreo trei-patru uşi şi câteva poticneli mai târziu, Dragoş învăţase textul şi linia melodică şi schelălăiala noastră semăna tot mai mult cu colindul la care se aşteptau oamenii. Şi nu ne-am mai oprit vreme de ani buni. O, ce veste minunată! s-a dovedit o cheie şi mai minunată către sufletele vecinilor – şi de-acolo către portofelele lor – şi de-acolo către buzunarele noastre. În fiecare seară de Ajun, chiar înainte ca sub brad să apară misterios cadourile, eram deja stăpânii unei mici comori.
O săptămână mai târziu, hârşiţi cu experienţa colindatului, am abordat treaba cu uratul mult mai grijulii. Am repetat temeinic tradiţionalul Pluguşor, am făcut rost de clopoţei şi ne-am setat ora. De data asta trebuia să pornim pe la amiază, fiindcă apoi oamenii plecau pe la Revelioane şi rămâneam cu buzunarele goale. Ne simţeam ca nişte profesionişti, când ne-am dat seama că lipsea totuşi ceva: toba. Vedeam la celelalte grupuri de urători cât de mult conta să baţi într-una – dar de unde să facem rost?
A fost rândul lui Dragoş să găsească soluţia, în locul cel mai neaşteptat: la Struţ. Maică-sa făcuse rost de o cutie mare şi rotundă; dacă întindeam un celofan peste ea… Nu s-ar fi comparat cu sculele “profesioniste”, din băşică de porc, pe care le văzusem la alţii, dar, pentru ce ne trebuia nouă, improvizaţia putea să funcţioneze.
Era o singură problemă cu ideea lui: nu puteam primi toba fără să-l primim şi pe Struţ, la pachet. Cum, însă, nevoia învaţă pe om, am hotărât că era un compromis necesar. Am reîmpărţit textul, i-am dosit Struţului foaia cu bucata lui sub celofan – şi iată-ne toţi trei pornind într-o nouă aventură financiar-folclorică. Şi fiindcă puteam hăuli în voie (ba, dacă mai era vreo ceată pe scară, strigam până simţeam că plesneşte ceva în noi), reprezentaţia era şi mai credibilă, astfel încât “recolta” era la final mai bogată decât în Ajun de Crăciun.
După acele zile de muncă temeinică (devenite încununarea multor altor săptămâni de pregătire, pentru că ajunsesem să ne scriem singuri urătura, iar Struţul meşterea din vreme la toba lui, chiar dacă tot fără băşica de porc)i, finanţele fiecăruia sporeau considerabil. La început, foloseam banii ca să îndreptăm eventuale “scăpări” ale Moşilor. Apoi am început să construim un fond de rezervă, pentru Artex (mingea de fotbal din visul oricărui puşti) sau pentru bilete la film, în caz că nu reuşeam să obţinem de la părinţi banii necesari. După care, au apărut, inevitabil, ţigările – şi, într-un final, adicţia totală: calculatoarele. Fără fondurile pe care le securizam de Sărbători, unele nopţi de peste an pe care le petreceam în sala de jocuri n-ar fi fost posibile – aşa cum pentru Dragoş deveniseră de o maximă importanţă, odată cu înfiriparea relaţiei la distanţă cu prietena lui.
Ba cred că, în lipsa “producţiei” din decembrie, nici nu s-ar fi pus vorba ca el să plece pentru un weekend întreg la Braşov, ca să se vadă cu Ema. Aşa, cu banii în buzunar, tot ce le mai stătea în cale era numai o dulce aşteptare.
Iar dacă vrei să-i oferi cuiva un altfel de cadou cu minim de efort, pune-i blogul ăsta… în mailbox, desigur, că ghetele rămân pentru specialist, Moş Nicolae.
:)) Minunat!