Povestea unei adicţii: 20. Liniştea dinaintea furtunii

Îmi plăcea când ningea de Crăciun.

Oraşul îşi schimba hainele cenuşii, de viaţă cotidiană anostă, cu o ţinută festivă, albă şi pufoasă. Agitaţia ce răzbătea de obicei din stradă, spărgându-se în cioburi de zgomot de pereţii turnurilor de beton, sticlă şi oţel era absorbită de perna de zăpadă.

Era ca şi cum Dumnezeu arunca o pătură peste haosul lumii, ascunzându-i mizeria prăfuită şi adormindu-i vuietul sub cuvertura albă şi rece, pregătind o scenă imaculată pentru venirea pe lume a Fiului său… Din când în când, un punct de mişcare – maşină, om, câine ori pasăre – vulnera decorul. Singur, pribeag, căutând ieşirea din peisaj cu graba vinovată a celui care ştia că nu trebuia să fie acolo… În urmă-i, ninsoarea închidea orice rană a pânzei albe.

Era atât alb pretutindeni, încât şi nopţile păreau de lumină. Iar când ninsoarea se oprea, aerul devenea un cristal curat şi limpede, tăios dar proaspăt. Îmi plăcea când ningea de Crăciun.

Stăteam sub bradul împodobit şi-mi imaginam cum fulgii năvăleau din cer şi se regăseau pe pământ, paraşutişti tăcuţi care luau cu asalt lumea, veniţi din depărtările înzăpezite unde mă trimitea cu gândul izul de cetină ce se răspândea în cameră. Mirosul acela se împletea cu parfumul definitiv al Crăciunului: aroma cojilor de portocale.

Întins pe spate, priveam beculeţele împrăştiate printre crengile copacului, jucându-se cu beteala argintie, născând feerii multicolore. Lângă brad, aşezat turceşte şi cu mâinile în poală, V. era absorbit de luminiţele ce apăreau şi dispăreau printre globuri. Poate simţea că, în frumuseţea fermecată a acelei clipe, orice devenea posibil – chiar şi o vrajă care să rupă bariera de neînţeles dintre el şi lume. Se trezea din visare cu un oftat, cu răsuflarea grea a unui adult prins în trup de copil, mă găsea cu privirea şi se reîntorcea la cele câteva maşinuţe înşirate lângă el.

Gândurile îmi fugeau aiurea şi-i povesteam tot ce-mi trecea prin cap. Nu ştiam dacă mă înţelegea, dar faptul că stătea cu mine era suficient pentru tabloul pe care încercam să-l creionez în minte: doi copii în aşteptarea cadourilor de Crăciun.

Era o iarnă cu zăpadă din belşug şi dealurile ce odată fuseseră vechea matcă a Bistriţei erau luate cu asalt de puştimea cu sănii. Dintre toţi, Struţul se distingea de la o poştă cu mastodontul lui cu tălpici cât şinele de cale ferată, de neoprit odată ce se pornea din vârful pârtiei. Copiii betoanelor ştiau să nu-i stea în cale, dar un prichindel de prin vecini nu prinsese ideea, fiind prea mic să înţeleagă ce forţă teribilă era o locomotivă lăsată liberă pe un plan înclinat. Astfel că prietenul nostru îl călcase cu sania pe cap. Lovit ca de tren, nefericitul nu mai mişca, iar Struţul încremenise lângă el, într-o mirare tâmpă. Am alergat într-un suflet, animaţi de aceeaşi spaimă, că-l omorâse pe sărmanul pui de om – dar, spre uşurarea tuturor, prichindelul era doar leşinat de spaimă, altfel întreg. Revenindu-şi în simţiri după câteva minute, nu-şi mai aducea aminte nimic şi am considerat povestea încheiată cu happy end.

De la trupă, gândurile mi-au sărit inevitabil la Dragoş, la braşoveanca lui şi la sora ei mai mică. Dintr-un punct de vedere, Moşul venise mai repede, cu câte-o scrisoare de la fiecare dintre ele pentru fiecare dintre noi – şi-n plicuri găsisem câte o poză cu dedicaţie. Lucrurile păreau să meargă bine, îndreptându-se către mult-aşteptatul weekend la munte. Pentru Dragoş… Căci eu, chiar dacă părinţii fetelor ar fi primit în casa lor nu unul, ci doi băieţi, eram convins că ai mei nu ar fi fost niciodată de acord cu o asemenea vizită. Prin urmare, nici nu deschisesem subiectul, de teamă să nu-mi pierd şi relativa libertate de care mă bucuram când mergeam la sala de calculatoare.

Între timp, la liceu, grupul din care făceam parte se sudase într-un colectiv adevărat. Isprava cu proiectul de promovare a instituţiei ne făcuse cunoscuţi tuturor, episodul cu Laura adăugase un strop perfect de picanterie – şi scena era pregătită pentru fapte “de arme” şi mai glorioase. Provocarea unei noi excursii se înfiripa deja la orizont, la sugestia profesoarei de geografie, pentru primăvara următoare.

La începutul clasei a zecea, femeia devenise şi diriginta noastră, scoţându-ne din mâinile “majurului” de şcoală veche. Împrejurările acestei schimbări rămâneau neclare, însă un mic detaliu părea să pună lucrurile pe o direcţie bună: noi încă descopeream viaţa de licean, iar pentru profesoara de geografie eram prima clasă pe care o prelua ca dirigintă. Urma, deci, să creştem împreună şi asta putea fi o poveste frumoasă.

Până atunci, gaşca evolua pe traseul firesc al adolescenţei: apăreau afinităţi, se făceau şi se desfăceau bisericuţe şi se atribuiseră roluri: de la zeiţele frumuseţii, la profanii care nu înţelegeau frumosul; de la tocilarii clasei, la elementele turbulente; de la personajele liniştite şi muncitoare, la agitatori; de la unii care păreau că nu gândesc deloc, la alţii care gândeau un pic prea mult… Astfel distracţia era asigurată, fiindcă mereu găseam o sursă de amuzament – pe noi înşine.

Întâmplările de peste zi se comentau după ore, când plecam în grupuri spre casă. În mare parte locuiam toţi pe aceeaşi axă ce străbătea oraşul spre sud, astfel că ne organizam repede: cete mari şi gălăgioase, în care se râdea de tot şi de toate, ori grupuri mai discrete, cu secrete şi discuţii intime.

Curtea mea de bloc se găsea nici prea aproape, nici prea departe de liceu – cum era mai rău, cam pe la mijlocul axei, unde nimeni nu avea niciun interes deosebit să ajungă. Prin urmare, lungeam momentele petrecute cu ceilalţi cât se poate de mult. Uneori dura 15 minute să ajungem în punctul cel mai apropiat de casele tuturor, şi mai trecea o oră până se spărgea gaşca.

Aşa se întâmpla în special cu Oz. Ne despărţeam de grupul mare, o conduceam până la blocul ei şi, odată ajunşi, timpul îşi pierdea semnificaţia. Acolo, în faţa scării, simţeam ceva ce semăna vag cu momentul tainic din laboratorul de informatică. Pentru că flirtul dispăruse – şi, cumva, asta făcea lucrurile mult mai simple. Vorbeam vrute şi nevrute, ne făceam confidenţe şi cu fiecare cuvânt ne simţeam mai aproape unul de altul, într-un mod ferit de ameninţarea unei dorinţe de mai mult…

Mi-aş fi dorit să-l întreb pe V. ce credea despre tot ce-i povesteam, ce ar fi avut de comentat. Ar fi putut remarca, spre exemplu, că toate conversaţiile particulare importante pentru mine, cu Dragoş şi cu Oz, se legau invariabil de-o scară de bloc – dar el se juca mai departe, netulburat, cu maşinuţele lui. Poate că vocea mea şi luminile molcome ale bradului cu iz de necunoscuturi îngheţate îi făceau bine. Poate că în clipele acelea, în clar-obscurul din încăpere, lumea lui ascunsă era mai aproape de a noastră. Poate că aşa, ascultându-mă fără să mă întrerupă, era modul său de a-mi fi aproape.

Era bine. Afară, cu fiecare fulg, iarna dădea sonorul lumii mai încet. În cameră, tăcerea îndemna la visare, la limita dintre realitate şi metafora vieţii. Undeva, mai aproape sau mai departe, prietenii erau locul lor, gata pentru alte aventuri împreună. Era bine. Şi era linişte.

Atât, doar, că semăna prea mult cu liniştea dinaintea furtunii.