Povestea unei adicții: 16. Bulibașa (Intermezzo)

Nu se mai oprea din plouat. La început ne bucurasem, simțind cum se spală mizeria orașului, dar acum apa băltea peste tot, sporind-o. Un râu curgea liniștit din cer, o ploaie bacoviană, de parcă Dumnezeu ar fi vrut să spele lumea de praf și de păcate, dar uitase apoi robinetul deschis, înecând-o din prea multă dragoste. Asta, sau în țevăria ascunsă fără îndoială în nori apăruse o avarie complicată, și niciunul dintre sfinții săi nu se pricepea la instalații.

Dimineața plecam la liceu, ploaia ne învăluia și ne transforma în extesii ale lumii ei gri: blocurile erau gri și trase la față de atâta plâns; străzile erau oglinzi gri ale cerului neînduplecat de deasupra; bălțile gri, împroșcate de mașini conduse de șoferi cu mintea prea gri ca să le mai pese de chinul pedestru al pietonilor, lăsau urme gri pe hainele și pe sufletele oamenilor, stingând orice speranță de culoare.

Ajungeam la liceu jilavi, lăsam dâre de stropi până în sălile de clasă și ne așezam în bănci uzi la picioare, ca niște lăstari mucezind în ghivecele lor.

Ne întorceam acasă după amiază și orele care trecuseră făcuseră lumea gri doar și mai udă.

Ne făceam temele mâzgălind caietele cu încrâncenarea unor condamnați care scrijelesc pereții unei închisori. Dacă Dumnezeu exista, de ce ne dăduse o tinerețe întreagă ca să descoperim viața — numai ca să o transforme apoi într-un râu de necuprins, ce ne ținea captivi pe un mal de noroi?

Seara mă vedeam cu Dragoş în pridvorul blocului. Priveam amândoi cum lumea lichidă se prelingea pe pereții de sticlă, topită de ploaia bacoviană, ca și cum fantoma de plumb a scriitorului se așezase peste oraș, căutând să-l strivească.

Viitorul era acoperit de cortina de apă. Prezentul aproape se îneca. Singura scăpare era amintirea.

– Mai știi astă-vară?… m-a întrebat el.

Astă-vară? Era complicat: se întâmplaseră atât de multe și timpul acela părea atât de îndepărtat, într-o vreme când mai era soare.

– …când eram toți aici și jucam table… a mers el mai departe, citindu-mi gândurile.

Table. Șirul amintirilor se mai scurta puțin, dar nu suficient. Jocurile de table se transformau în cele mai neasteptate direcții: de la clinciurile cu madam Chișcă, deranjată probabil că zarurile noastre țăcăneau mai puternic decât bolboroseau oalele ei, la chelfăneli între participanți, cu atât mai violente cu cât neșansa unora sau norocul altora erau mai greu de îndurat.

– …și a venit puradelul ăla?

Cu acest ultim indiciu am nimerit pe secvența din mintea lui.

Dragoş era dus după pâine, noi îl aşteptam zornăind table pe treptele blocului, iar maică-sa îşi vedea de cratiţe în bucătărie. Atunci s-a nimerit la uşa ei un pui de cerşetor. Era mic şi nesemnificativ, că nici măcar câinii de pripas din curte nu-l catadicsiseră cu un lătrat.

Puradelul bătuse la toate uşile din bloc, dar nimeni nu-i deschisese, în afară de Rodica. Femeia, bună la suflet, i-ar fi dat ceva; însă era sfârşitul lunii şi banii erau pe sponci, iar un colţ de pâine n-avea de unde, că Dragoş nu se întorsese de la magazin. L-a lăsat totuşi pe prichindel s-aştepte, poate totuşi se găsea şi pentru el o aşchie de mâncare prin frigider...

Cât femeia se căznea de-o faptă bună, puradelul, neam păcătos, s-a strecurat în casă şi a şterpelit portofelul pe care l-a văzut pe frigider. Apoi a luat o coajă de salam din mâna femeii şi s-a făcut nevăzut.

Doar când s-a întors Dragoş cu mărunţişul primit ca rest a descoperit Rodica paguba. Din câteva cuvinte, i-a explicat băiatului ce se întâmplase. El n-a avut nevoie decât de un îndemn ca să ne urnească pe toţi. Am lăsat totul baltă şi am pornit în patru direcţii, în cete de câte doi, în căutarea pârdalnicului pui de om.

L-a găsit Struţul, vreo câteva blocuri mai încolo, pregătindu-se s-o ia de la capăt cu cerutul de la oamenii cu frică de Dumnezeu. Spre norocul lui, nu aruncase nimic din portofelul furat, ceea ce l-a scăpat de o bătaie soră cu moartea. Aşa, Struţul i-a tras doar o bruftuluială zdravănă şi l-a lăsat să plece...

Mai târziu, când i-am returnat obiectul Rodicăi, eram toţi falnici şi mândri că reuşisem să răsplătim cumva grija pe care ea ne-o arăta mereu. Prin mâinile Struţului, toţi îl pedepsisem pe vinovat.

Probabil că aşa gândise şi puradelul. Ajuns la casa lui, răsculase întreg familionul împotriva băieţilor care-i făcuseră viaţa amară. Câteva zeci de minute mai târziu, unul dintre puştii betoanelor apăru alergând de-i sfârâiau picioarele.

– Bă, am... pus-o! am reuşit să distingem din gâfâiala lui. La stradă, înspre biserică, e o turmă de ţigani; vin încoa’ şi nu-s prea veseli...

– Ne-o aranjat gândacu’ ăla mic, înţelese Dragoş imediat. Sugestii?

Urmă o scurtă hărmălaie în care, spre norocul nostru, tot Dragoş avu ultimul cuvânt. Mai întâi, însă, trase o fugă până la geamul unde se vedea maică-sa trebăluind. După un scurt schimb de replici, se întoarse la noi şi dădu acea comandă care i-a făcut celebri pe toţi comandanţii de armate din istorie:

– Roiu’, bă!... Dacă vă e frică, duceţi-vă-n casă; dacă nu, ne ascundem în scara A, la etajul unu. Dacă e ceva, ne băgăm la Ciprian în separeu şi încuiem uşa cu cheia lui Lucian... Bă, mai ştii unde-ai pus-o?...

Luat prea repede, interpelatul scânci în loc de răspuns.

– Bine! Atunci, haidem!

Cei mai mici se făcură nevăzuţi pe la casele lor. Cei rămaşi, vreo şase, ne topirăm în scara blocului cu pricina. În timpul acesta, mama lui Dragoş chema poliţia.

Zece minute mai târziu, curtea gemea de populaţie ostilă. Agitau bâte, cuţite şi înjurau de mama focului... şi-a oricui le venea la gură. În replică, toate geamurile se umpluseră de babe care se holbau speriate şi scuipau în sân a urgie. Singură, mama lui Dragoş îşi vedea de treabă în bucătăria deschisă. De ea se luă un bulibaşă vârtos, din primele rânduri:

– Femeie, zî-ni şi nouă cini-o schilodit copchilu’ ista!

Rodica lăsă totul şi ieşi în deschiderea ferestrei:

– Eu văd că n-o schilodit nimeni pe nimeni.

– Cum nu? Da’ puradelu’ di ci zâci că l-o buşit nişti băieţi din curtea asta?

– Păi eu ştiu ce-o păţit plodu’ matale, pe unde l-ai trimis şi cu ce trebi?

Din vocea femeii se distingea clar că înţelesul vorbelor ei era undeva în spatele cuvintelor. Uşor descumpănit, bulibaşa încercă o altă variantă:

– Ia cheamă-l pe băietanu’ tău oleac’, să văd dacâ-l recunoaşti puradelu’!

– S-avem pardon, copilul meu nu vorbeşte cu străinii.

– Femeie, nu ti lua cu mini, că nu-ţi mergi... Nu plec d-aici-şa până nu-ţi văd băietu’ la faţă!

– Apăi, să fii tu sănătos, că până mi-o da Dumnezeu frate pentru fata mea, o mai trece apă pe Bistriţă!... Barem aştept să-mi dea întâi bărbat, că nici d-ăla n-am acuma. Ş-apoi om mai vedea noi cu băieţii...

Trecu o vreme până bulibaşa reuşi să se adune. Să se ia de o văduvă, de faţă cu atâta lume (că trecătorii de pe stradă se buluciseră şi ei, ca la urs), parcă nu era de nasul lui borcănat.

– Ai noroc că te văz femeie singură, c-altfel îţi zîceam vreo două... Îşi făcu ochii roată pe la balcoane: Şî voi, ci staţi aşa, ca găinili?!... Hai, jalea la crătiţili voastri ş-altă dată să vă ţineţi nepoţii diparti di copchiii altora!...

Se întoarse, ordonă retragerea şi-şi luă odrasla de-o aripă:

– Şî tu, băi, mucosule – ci ti laşi aşa, flendurit di toată lumea?...

Curtea se goli. Jumătate de oră mai târziu, o maşină de poliţie se rătăci pe strada noastră. Doi agenţi bondoci şi asudaţi veniseră să rezolve sesizarea. Nu găsiră decât o curte liniştită într-o zi de vară, cu o mână de băieţi jucând table şi scuipând seminţe, adunaţi sub geamul unei bucătării, unde o femeie între două vârste robotea de zor, veghindu-şi cu un ochi copilul, copiii, curtea şi motanul.

– Băi, Struţule, să mă cac eu pe zaru’ tău, auzi?...

Imediat, de sus se auzi voice-over-ul copilăriei noastre:

– Măăă, ia vezi...